Privirea…


Zorile ii batura in fereastra, iar lumina ce ii invadase camera ii mangaia insistent pleoapele. Deschise ochii. Inca se mai simtea obosita dupa agitatia de la serviciu. Se ridica totusi din pat si merse sa isi pregateasca micul dejun si cafeaua. Desi avea nevoie de relaxare, linistea casei ii dadea senzatia de gol, de pustiu. Ce o face el? Probabil ca inca dormea. El? Dar ce este cu ea? Nu dorea sa se gandeasca la asta. Mirosul de cafea ii alunga melancolia. Se hotari sa mearga pe balcon. Simtea nevoia de aer. O cuprinsese dorul de Andrei si dorea sa fuga de asta. Singuratatea camerei o sufoca, o facea sa se gandeasca la ochii aceia plini de magie,  ce nu incetau sa o soarba din priviri ori de cate ori se observau intamplator pe culoarele facultatii sau la cursul la care ea preda. Privirea lui o urmarea peste tot, chiar si atunci cand el nu era prezent. Era ca o vraja pe care ea incerca sa o rupa,  de parca se temea ca o va invalui cu totul, fara putinta de scapare si fara nicio sansa de a se salva de sub puterea ei.

Nu il mai vazuse de vreo saptamana, dar se gandise la el, in treacat, de vreo cateva ori. Iar acum, cand tacerea persista in jur, imaginea lui pusese stapanire pe toata fiinta ei. „Ochii sunt oglinda sufletului” isi spunea, in gand, de fiecare data cand avea ocazia sa il zareasca. Simtea o sete nebuna de a-i citi privirea. Cauta ceva ce nici ea nu stia, se cufunda in neintelesul plin de inteles al celor doua smaralde ce o priveau cu indrazneala de fiecare data cand aveau aceasta ocazie. De ce insista atat privirea lui asupra ei? Ce era in sufletul lui, oare? Intrebari ce pareau fara raspuns, si totusi…Daca privirea lui spunea ceva? Daca in limpezimea ochilor sai era ascunsa o poveste misterioasa? Si-ar fi dorit sa patrunda in sufletul lui prin fereastra deschisa a privirii sale, si-ar fi dorit sa se detaseze de tot ce insemna obstacol fizic pentru a atinge cu inima ei inima lui.

Privi ingandurata spre florile ce zambeau la soare si isi aminti gestul lui de a o ajuta sa stranga colile imprastiate. Ii atinsese in treacat degetele prelungi si subtiri. Pielea lui de catifea o atinsese pe a ei. Pentru cat timp? Poate… o secunda? Dar ce conta atingerea aceea fugitiva? Dar ochii? „Ce am cu ochii lui?” isi spuse ea cu ciuda. Nu intelegea puterea privirii sale si isi dorea sa uite. Se stradui sa isi stearga din minte orice moment legat de existenta lui. Dar cum sa faca asta? Naluca aceea dulce a privirii sale limpezi si insistente nu dorea sa se stearga din memorie. Se stradui sa se detasese de tot ceea ce insemna imaginea acestuia in mintea sa. Pentru cateva minute reusi sa se distraga, dar…inima o chinuia. Simtea privirea lui pana in strafundul fiintei sale. O simtea ca pe un rau ce se avanta printre stanci pentru a ajunge cu orice pret la destinatie, indiferent cat de greu i-ar fi sa-si brazdeze albia. Cum poate inima sa se detasese de acea privire, de el?

Isi spuse ca, pentru a uita o imagine, e nevoie de un proces indelung de autosugestie prin care mintea se detaseaza lent de amintiri, le incuie intr-un coltisor si arunca cheia, dar sufletul? Cum poate el sa razbata o amintire?

Isi aminti, deodata, ca inca mai are de lucru la planificarea pentru sesiunea de examene. Se ridica de pe sezlongul din balcon, ametita parca de atatea intrebari fara raspuns, indreptandu-se hotarata spre biroul de lucru. Spera ca nu va avea timp sa se gandeasca din nou la el, ca va reusi sa uite, macar pentru restul zilei, privirea… lui.

E. N. Calinescu

One thought on “Privirea…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s