Sărutul (2)


Încă mai simţea aroma sărutului său. Întrebări obsesive îi invadau mintea. „De ce? Cum se putuse întâmpla asta?” Dar mai ales: „Cu ce drept îmi place sărutul lui?” Raţiunea îşi spunea cuvântul… O trăgea de mânecă şi cerea explicaţii. „Cum se poate să fii îndrăgostită de el?” Bătălia între raţiune şi sentiment începuse. Trâmbiţa de începere a luptei se grăbise să apară în viaţa ei. „Simt, te vreau” sau „nu trebuie”? De partea cui va fi destinul ei? Ştia ce simte. Inima îi bătea cu putere, corpul îi tremura, emoţia o năpădise în întregime…, dar nu , nu era posibil să se întâmple asta. Să fie un vis oare, o nălucă? Hmmm…dacă-i un vis, atunci nu vroia să se trezească niciodată.

Se apropie instinctiv de fereastră. Ploaia îsi lăsa amprente pline de tristeţe în inima ei. Ar fi vrut să fuga, să se ascundă, dar nu ştia unde. Simţea că se pierde în cea mai adâncă odaie a sufletului său. Raţiunea îi striga întruna:”Revino-ţi! Nu ai de ce să fugi!” Inima, timidă însă, îi şoptea:” O, da, în braţele lui vrei să te ascunzi, ştiu asta, o simt.” Frisoanele îi cuprinseră trupul. Fruntea îi ardea străduindu-se să rămână lucidă. Ochii ei misterioşi ca noaptea, ce străluceau ca două stele pe cerul înnorat, clipeau insistent să alunge cele două lacrimi cristaline ce insistau să alunece pe obrajii palizi. Dar dacă… e doar o iluzie? Teama că totul se poate nărui într-o clipă îi tăia răsuflarea. Avea nevoie de aer… Deschise fereastra şi privi cu sete verdele copacilor ce parcă înfrunziseră prea rapid pentru a-i putea observa. Se străduia din răsputeri să îşi revină. Încerca să facă abstracţie de starea în care intrase. Vântul îi descoperi fruntea cu tandreţe, dându-i la o parte şuviţa şaten închis a părului său mătăsos ce forma cu obrăznicie cârlionţi rebeli deasupra frunţii ce îşi revenise din febra în care intrase.

Simţi, ca din senin, mirosul pielii lui catifelate. Din depărtare, se zărea parcă, năluca siluetei sale înalte şi atletice. Doi ochi verzi ca iarba abia încolţită o priveau surâzători. Închise ochii…Ştia că nu e reală prezenţa lui, dar nu dorea să piardă senzaţia că el este acolo. Simţea parcă atingerea timidă a mâinilor sale. Obrajii înflăcăraţi se lăsau mângâiaţi cu sete. Buzele începură să-i tremure…sub amprenta sărutului lui. „O, nu, nu se poate!” Cadenţa insistentă a picăturilor de ploaie o trezi la realitate. Raţiunea interveni din nou: „Nuuu, nu eşti îndrăgostită de el! Nu trebuie. Vei culege doar amăgire!”Un oftat timid se strecură în liniştea camerei. Venea din adâncul inimii sale să-i amintească…sărutul. Sărutul fusese… real.

E. N. Călinescu

7 thoughts on “Sărutul (2)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s