Mănăstirea sufletului meu

Se lasă noaptea în perdea,

Deasupra Mănăstirii dintr-un lemn

Şi liniştea se lasă grea,

Plângând pe Maica sufletului meu,

Ce ca un înger obosit de viaţă,

Smerit, se-nalţă către cer.

Iar sufletu-mi e gol şi-n ceaţă,

Căci glasu-i blând răsună din mormânt,

De amintirea ei simţirea mi se-agaţă

Şi-n gând se derulează imagini rând pe rând.

E plină curtea mănăstirii de verdeaţă,

Pierduţi sunt trandafirii în liniştea de fier.

Se-nalţă în văzduh să afle mântuire,

Micuţa mănăstire clădită doar din lemn,

Departe-n bolt-albastră înalţă-nchinăciune.

Şi plin e cimitirul de spirite pioase,

Iar mirul plânge tainic din zidurile pline

De freamătul de clopot, ce cânt-a rugăciune

Şi pomeneşte-n taină măicuţe cuvioase.

Elena Natalia Călinescu