Shakespeare – Sonete


    poet  Sonetele lui Shakespeare (23 aprilie 1564 – 23 aprilie 1616) sunt expresia vie a concepţiei sale despre arta poetică, despre rolul poetului, al creatorului în căutare de frumos, de adevăr, de valori morale, dar şi în căutarea iubirii, temă ce predomină în cele 154 de sonete. Trăirile sale poetice surprind esenţa existenţei, sursa inspiraţiei artistice fiind reprezentată  de idei ca: viaţă şi moarte, tinereţe şi bătrâneţe, arta veritabilă şi falsele valori sociale, minciună şi adevăr, trecerea timpului, prietenie, ură şi iubire, moştenire, rolul poetului, singurătate.

       Pornind de la motivul urmaşului: „Şi-n acest chip, plăpând urmaş transpare„, Sonetul I devine un dialog liric, un dialog cu sine: „Însuţi vrăşmaş al dulcelui tău eu„, în care iubirea este amintită în treacăt pentru a pregăti îndemnul final: „Ţi-ngropi în muguri florile iubirii/ Şi eşti calicul care risipeşte./Ai milă: ce-i al lumii nu prăda,/ Cu gura gropii şi cu gura ta.” Acelaşi motiv literar se regăseşte în Sonetul II: „Când vei rosti: Copilul meu se cade/ S-adune şi prisosul şi risipa,/ Urcând, el va ierta pe cel ce scade…/Aceasta să te înnoieşti se cheamă,/Când moartea îţi va cere vamă”; III: „De nu-ţi sădeşti tiparul, în tăcere/ Mori, şi icoana ta cu tine piere”; VII: „Astfel şi tu, când s-a lăsa târziul/Mori neprivit de nu-ţi urmează fiul” şi se îmbină cu singurătatea în Sonetul VIII: „Eşti singur? De eşti singur nu eşti nime” şi dragostea în Sonetul IX: „Nu-i dragoste în inima ce-ncearcă,/ Săgeţile spre sine să le-ntoarcă”, sau cu trecerea timpului în Sonetul XII: „Nu-i pavăză când timpu-şi sună coasa,/ Doar dacă puii luminează casa” ori XIII: „Lasă-ţi un fiu,/ La rândul tău, fii tată”.

      Viziunea despre arta poetică, despre creaţie şi rolul creatorului, despre moştenirea literară, îmbinate cu motivul trecerii timpului, cu dragoste şi moarte, sunt exprimate de William Shakespeare în sonetele: IV („Că nemuncită frumuseţea moare,/ Fără să-ţi fi ajuns moştenitoare”), V (Dar florile ce iernii-i înfrâng casna,/Doar chipu-şi pierd, rămâne-le mireasma”), VI („Astfel din eul tău s-or naşte zece”), XXI („Să-şi scrie alţii vorbele în vânt,/Eu n-am să laud ce nu vreau să vând”), XXXII („Poeţii azi îşi au virtutea-n stil,/ În dragoste, poetul cel umil”), LV („Până să-ţi bată-a judecăţii oră,/ Versul te-arată celor ce te-adoră”), XXXVII („Muza-mi încântă vremurile strâmbe?/ Eu truda-mi port, tu, laurii pe tâmple”), LIX („Bătrânii se munciră a-şi desface/ Culorile-n icoane mai sărace”), LX (” Doar versul meu prin vremi se mai aude/ Slăvindu-te, în ciuda mâinii crude”), LXII („Eu, frumuseţea şi nestinsa fală,/ Pentru vecie le-oi păstra-n cerneală”), LXV („Nimeni căderii nu-i ştirbeşte mersul,/Doar din cernala-ntunecată, versul”).

    Shakespeare  Totuşi, seva Sonetelor shakespeariene o reprezintă iubirea: „Ochiu-a primit icoana ta subţire,/ Iar inima, lăuntrica iubire” (XLVI), ce dăinuie deasupra nemulţumirilor sociale şi existenţiale: „Scârbit de tot, m-aş stinge fără glas/ Dar dragostea, murind, cui să o las?” (LXVI), iubirea încătuşată: „Sunt temnicerul propriei iubiri” (LXI) sau neînţeleasă: „Şi totuşi, ochii spun numai ce văd,/ Ei nu citesc al inimii prăpăd” (XXIV), suferinţa fiind inevitabilă: „Doar lacrima, pedeapsă şi durere” (XLIV), „Mi-e dată-a despărţirii sfâşiere,/ De vreme ce iubirea n-o pot cere” (XLIX), „Iubirea apa o-nfierbântă, însă,/ Nu răcoreşte apa faţa plânsă” (CLIV), iubirea oarbă: „Când îţi ador belşugul de cusururi,/ Numai când ochii, poruncind, ţi-i mişti?/ Ţi-s dragi cei care văd, aşa ţi-i vrerea,/ Urăşte-mă, eu mi-am pierdut vederea” (CXLIX) , iubirea ca blestem: „Mi-e dat să îndrăgesc ce alţii-njură„, „De vei cerşi cândva ce azi alungi,/ Pe tine doar te vei nega şi-atunci” (CXLII), în care îşi face loc minciuna: „Şi-astfel o mint, la rându-i şi ea minte,/ Minciuna-i dintre vini cea mai cuminte” (CXXXVIII), iertarea: „Nici vinile nu pot să ne despartă,/Mă iartă vina ta, şi-a mea te iartă” (CXX) şi moartea: „Hrănit cu moartea care ne desparte,/ Nici moartă, moartea nu mai este moarte„.

(Versurile sunt preluate din volumul William Shakespeare, Sonete, Ed. Pandora, Târgovişte, 1998, în traducerea lui Gheorghe Tomozei)

E. N. Călinescu

3 thoughts on “Shakespeare – Sonete

  1. Oare ar fi fost lumea la fel, in absenta lui Shakespeare? Si cine oare ar fi sezut in tronul lui? Cum a putut oare un singur om sa aiba asa o minte atotcuprinzatoare? INtrebari la care nu vom avea un raspuns, dar care in acelasi timp sant cu atat mai mult relevante>
    Foarte frumos eseu Naty!

    O seara placuta!

    George.

    Apreciază

    • Mulţumesc. Complexitatea acestui scriitor te lasă uneori fără replică, iar opera lui e vastă. Pentru englezi este poetul naţional, aşa cum e pentru români Eminescu – doi monştri sacri ai literaturii.🙂 O seară plăcută să aveţi, de asemenea!🙂

      Apreciază

  2. cu Shakespeare se intampla ceea ce se intampla si cu Eminescu al nostru, cu cat ne indepartam mai mult de la nasterea lor, cu atat devin mai mari. de aceea se numesc clasici.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s