Arhive

Modelul dascălului modern

       Ne întrebăm deseori ca dascăli în ce măsură reuşim să educăm mlădiţele ce ni se dau în primire pe poarta şcolii. Suntem cu adevărat formatorii ideali pentru aceştia? Putem oare să declanşăm procesul intelectual aşteptat atât de noi, ca îndrumători, cât şi de elevi, ca beneficiari direcţi? Am ales parcursul cel mai bun pentru desăvârşirea instructiv-educativă a adulţilor de mâine? Reuşim să atingem idealul educaţional, acela de a fi un model pentru cei care învaţă?

-carti-

sursa foto: google.com

        Cred că fiecare dintre noi aspiră la atingerea acestui ideal, căci factorul educativ principal este profesorul ce caută să motiveze elevul să înveţe, echilibrând pe cât posibil cerinţele intelectuale cu efortul psihic şi fizic al acestuia, respectând particularităţile de vârstă şi individuale, dar mai ales armonizând utilul cu plăcutul sau alternând metodele tradiţionale cu cele moderne, interactive. Astfel, cu cât profesorul reuşeşte să evadeze din rutina tipologică a lecţiilor de predare-învăţare-evaluare, cu atât elevul este mai atent, captat de demersul şcolar şi de ce nu, capabil să poată să dea randamentul sperat. În acest scop este nevoie de selectarea metodelor şi mijloacelor didactice adecvate fiecărui tip de lecţie, dar mai ales fiecărei clase în parte în funcţie de nivelul intelectual al acesteia. A fi un dascăl modern implică aşadar capacitatea sa de adaptare  la toate aceste aspecte menţionate, dar mai ales capacitatea de a stimula intelectual şi psihic elevii, de a le oferi siguranţa şi încrederea în forţele proprii, de a-i încuraja permanent în încercările lor de a se educa, de a-i învăţa să înveţe pentru ei, pentru viitorul lor, căci susţinerea permanentă le creează aripi puternice, cu care să zboare spre desăvârşirea propriei personalităţi.

       Dar unde se termină clasicul şi unde începe modernitatea învăţământului în general şi a dascălului în special? Nu cred că poate fi stabilită o limită precisă între cele două categorii, ţinând cont de faptul că profesorul utilizează mijloacele didactice de care dispune fie individual, fie la nivelul instituţiei de învăţământ. Iar dacă în zilele noastre se crede că tehnologia este cea care ar trebui să ia locul cărţii, atunci nu ar trebui să uităm că acest lucru nu este în totalitate aplicabil, ceea ce ne duce cu gândul la celălalt aspect al unui dascăl model şi anume înţelegerea necesităţilor şi a posibilităţilor celor şcolarizaţi, aspect definitoriu chiar, în evoluţia noastră profesională spre modelul dascălului modern. Căci niciun elev nu seamănă cu altul, iar noi, factorii educativi, avem datoria de a-i descoperi, de a le dezvolta capacităţile individuale, dar mai ales de a-i ajuta să discearnă ce este mai bine pentru ei. Şi acest lucru îl putem realiza investigând permanent modul lor de a înţelege şi de a recepta informaţiile transmise, încurajând comunicarea interrelaţională la nivelul elev-elev, dar şi la nivelul profesor-elev.

       Prin urmare, profesorul trebuie să aibă capacitatea de a observa dincolo de aparenţe, de a pătrunde în sufletul celui ce trebuie educat pentru a putea crea educabilul şi pentru a putea găsi calea potrivită pentru acesta spre cunoaşterea conceptuală, dar şi spre cunoaşterea de sine, deoarece aşa va conştientiza şi profesorul, dar şi elevul, care e drumul potrivit în viaţă pentru acesta din urmă. În acest mod va putea deveni un model de dascăl modern.

Naty Ela Călinescu

Anunțuri

Satul românesc, creator de fabulos

Imagini pentru basmele romanilor

sursa foto: google.com

        Născut la hotarul dintre cer şi pământ, în miros de cozonac şi turtă bine coaptă în vatră, satul rătăceşte pe poteci personajele mitice creionate de înţelepciunea populară în adevărate basme ce colorează în mister inocenţa copilăriei.

       Şi-n zâmbetul bunicii obosite de la câmp se sting luminţe ale Universului una câte una pentru a face loc pe tărâmuri de vis vitejiei lui Greuceanu plecat pe urmele Soarelui şi a Lunii şi hotărât să inunde cu lumină ochii angelici ai copilului, ce soarbe plin de curiozitate cuvintele magice desprinse dintre coperţile îngălbenite de vreme. Căci timpul stă pe loc în geamantanul de sensuri cântate de o pasăre măiastră la nivel oniric, tocmai de pe tărâmul celălalt, ce duce imaginaţia pe culmi intangibile în plan raţional, iar eternitatea se metamorfozează în moarte atunci când omul, permanent în căutare de ideal, se desprinde de rădăcinile natale, fiindcă măreţia domneşte în clipe imortalizate spiritual de dorul mistuitor de părinţi şi de casă, de care nici măcar fiul craiului din Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte nu se poate detaşa.

      Astfel, chemarea satului capătă dimensiuni fabuloase prin personajele fantastice ivite din cultul poporului român permanent în căutare de ideal şi în luptă dreaptă cu forţele răului, din care binele iese învingător. Totuşi, perseverenţa este absolut necesară, ştiut fiind faptul că cele trei încercări sunt dovezi ale vitejiei şi curajului în faţa destinului potrivnic, cifra trei având semnificaţii magice în basmele populare româneşti: trei feciori, trei fete de împărat, trei zile şi trei nopţi de veselie, trei probe sau încercări. Până şi distanţa parcursă de protagoniştii acestor creaţii izvorâte din credinţele şi superstiţiile folclorice româneşti este influenţată de această cifră miraculoasă, căci este nevoie ca drumul iniţiatic să străbată nouă mări şi nouă ţări pentru aflarea fericirii şi a modelului de viaţă al unui Făt-Frumos sau al unui Prâslea cel voinic în căutarea vinovatului pentru furtul merelor de aur. Şi niciunul dintre eroii înzestraţi fie cu veritabile calităţi ale omului cinstit, fie cu puteri supranaturale, nu poate atinge culmile înţelepciunii şi ale maturităţii sale fără acest ritual iniţiatic în care intervine motivul calului năzdrăvan, adevărat tovarăş şi prieten de drum ce îşi salvează stăpânul din situaţii limită şi îl ajută la greu, la fel cum ţăranul român se bazează pe bidiviul său în munca de la câmp.

        Imaginaţia şi creativitatea românului se îmbină armonios în poveşti cu valoare etică şi estetică, din care răzbate întreaga noastră filosofie populară. Vrednicia şi înţelepciunea, curajul şi răbdarea, altruismul şi preţuirea celor neînsemnaţi, prietenia, sunt doar câteva concepte prin care omul simplu aspiră la perfecţiune, destinul fiind permanent cel care duce la extrem aceste trăsături umane cu scopul de a atinge idealul existenţial în ciuda fatalităţii răului.

      Ideea ciclicităţii existenţiale se conturează în epicul acestei specii literare, numită de G. Călinescu „o oglindire a vieţii în moduri fabuloase”, ca o caracteristică de bază a realului ce se pierde în fantastic, a imposibilului devenit posibil prin irealul întâmplărilor. Realitatea se transpune în miraculos într-un mod natural, aşteptat, prevestit încă din forma incipientă a evenimentelor relatate prin formula introductivă specifică: A fost odată ca niciodată, că, dacă n-ar fi, nu s-ar povesti.  Iar fiul devine un urmaş al tatălui, predestinat în a parcurge un traseu iniţiatic asemănător, mezinul fiind cel care se dovedeşte demn de a prelua sarcinile existenţiale ale împărăţiei şi ale familiei, aşa cum cel mai mic dintre copii obişnuia să rămână în casă alături de părinţi în familia tradiţională ţărănească.

      Prin transpunerea realităţii în mit şi legendă, personajele şi întâmplările se rup de obişnuit, universul rural devenind un univers miraculos ce încalcă regulile normalităţii pentru a reuşi să transmită anumite principii morale în mod verosimil, caracterul basmelor fiind unul moralizator-educativ, originalitatea lor constând în deplasarea accentului de la epic la moral, de la general la particular, la individualizarea eroilor pentru a atinge firescul.  Înţelepciunea bătrâneţii,  reflectată în personajele de tipul Sfânta Vineri sau Sfânta Duminică ce intervin ca adjuvanţi, capătă valoare de simbol, iar naivitatea protagonistului devine experienţă, credinţa influenţând de asemenea în mod pozitiv parcursul evolutiv al eroului operei fantastice, care nu doar descoperă lumea prin intermediul călătoriei iniţiatice, ci şi anumite calităţi umane necesare, accentuându-se astfel caracterul formativ al încercărilor la care este supus.

     Căutând să desluşim semnificaţiile acestor creaţii epice inundate de miraculos, descoperim apropierea lor de firescul existenţial, de tradiţii şi credinţe populare, de adevărate reflecţii asupra vieţii prin care se realizează transferul cititorului din universul fabulos în cel real, aspect estetic ce l-a determinat pe Garabet Ibrăileanu să considere basmele „adevărate nuvele din viaţa de la ţară”, satul fiind un veritabil creator de fabulos, născut la hotarul dintre cer şi pământ, dintre tărâmul acesta şi tărâmul celălalt.

Naty Ela Călinescu

Pianistul

sursa foto: google.com

sursa foto: google.com

      Pianistul se contopea până la omogenizare cu fiecare clapă, în goana sunetelor căutând nemărginirea, în timp ce fiecare acord de vioară decodifica Universul în galaxii sonore imperceptibile senzorial în existenţa lucidă a Cătălinei. Iar timpul părea un simplu martor al feminităţii sale goale de prea plinul amintirilor: fie concentrate în trecutul apropiat, unde roze portocalii îi zâmbeau incitant, explodând în bule de lumină, transformate în roua prea umedă pentru intuitivul ce se disipa în trăirea tangibilă a unui acum, fie rătăcite pe o cărare a trecutului îndepărtat, de unde paşi masculini confuzi se transformau în spini trandafirii ai unui destin învăluit în ceaţa colorată a iubirii intangibile în concretul unui atunci. Şi fiecare acord transfigura realul într-un iluzoriu credibil al unui violoncel ce flirta cu piculina prea sensibilă pentru cornul ce aspira la perfecţiune.

sursa foto: google.com

sursa foto: google.com

          În goana bethoveniană după ritmul pianului ce îi răsfăţa fiecare moleculă spirituală, Cătălina îi zâmbea discret atingerii arcuşului, ce alinta corzile cu mişcări delicate, în timp ce vizualul dispărea în auditivul grav uneori sau suav alteori. Cu ochii închişi, se desfăta în ploaia de sunete divine ce îi învăluiau sufletul într-o afectivitate dulce, care răzbătea din tactilul mâinii lui Mădălin ce o făcea să simtă că încă e acolo şi că încă există, iar amorţeala şoldurilor o transpunea din starea de reverie în care intrase în realitatea resimţită fizic.

          Când degetele lui bărbăteşti o prinseră însă în strânsoarea lor, Cătălina se întoarse spre cel ce îi era şi înger şi demon cu aerul distrat al unei artiste îndrăgostite de esteticul universal al lumii înconjurătoare. Îi zâmbi discret, în timp ce ochii îi străluceau de satisfacţia spirituală pe care i-o ofereau acele partituri clasice, dar mai ales, de atmosfera filarmonicii care se pare că îi lipsise în toţi aceşti ani în care nu mai ajunsese la un concert simfonic. Sufletul ei se încărca afectiv cu fiecare notă muzicală ce răzbătea până la balconul ce era martorul apropierii dintre ea şi el, cel pe care îl adora şi îl mustra în acelaşi timp pentru momentele de rătăcire ce îi brăzdaseră inima cu nuanţe de gri, pe care nu reuşea să le elimine încă în totalitate, ci doar să se detaşeze de ele prin rememorarea tuturor momentelor minunate ce îi aduseseră fericirea de-a lungul căsătoriei lor. Atingerile lui din acea seară, tandre şi nevinovate, dar şi privirea sa strălucitoare, o făceau pe Cătălina să ierte un ieri ce se depărta mai alert decât s-ar fi aşteptat.

          Mădălin o privea drăgăstos, de parcă acum ar fi desluşit tainele feminităţii soţiei sale, trezit din tentaţiile unor iluzii ce îşi pierdeau farmecul de la o zi la alta şi care îi păreau lipsite de importanţă în faţa sentimentelor ce îi alinau întreaga fiinţă, fie ca un duş fierbinte după un ger năprasnic, fie ca un duş rece după o zi toridă. Trăiri confuze îi biciuiseră existenţa cu ceva timp în urmă, tocmai pentru a decodifica momentele unui prezent continuu prin care simţea că poate atinge veşnicia, căci iubirea suspenda în timp destinul lor. A fi şi a iubi deveneau în privirile celor doi lacătul şi cheia ce puteau deschide sau închide o lume doar de ei ştiută, cu drumuri paralele sau intersectate, în funcţie de capacitatea amândurora de recunoaştere sau acceptare, de descoperire şi asumare.

          Ieşiră din încăperea filarmonicii încărcaţi unul de sentimentele celuilalt, de parcă muzica le-ar fi uşurat transferul empatic, ţinându-se de mână cu teama de a nu se mai pierde nicicând unul de celălalt, nici măcar pentru o clipă.

Naty Ela Călinescu

Joc de nimic

sursa foto: google.ro

sursa foto: google.ro

     Eu sunt nimicul ce îşi caută totul, din care s-a desprins în căutarea sinelui fără niciun regret evident că ar fi doar o părticică infimă din Universul prea mare pentru zâmbetul tău. Şi căutarea nu capitulează în faţa deznădejdii, căci speră să descopere ecuaţia vieţii ce poate scoate la liman esenţa spirituală a omului pierdut în spaţiul nesfârşit al incertitudinii izvorâte din haosul ancestral al unui tot pierdut în nimic.

     Totuşi, în clepsidra fatalităţii râde sarcastic individul ce încearcă să preschimbe nonvaloarea în valoare, căci ştie că tot va reuşi să impresioneze cumva publicul absorbit de cotidianul mediocru şi de rutina unui timp suspendat aparent în indiferenţa nonşalantă a celor din jur. Iar eu… sunt doar nimicul  ce îşi caută totul, sperând să dezgheţe un anonimat, care se încăpăţânează să se solidifice în clipe ce nu aşteaptă rezolvarea inecuaţiei existenţiale, atât de simple la prima vedere, că se învăluie în mister cu cât încerci să o rezolvi mai mult. Şi râsul individual devine o ironie universală şi sarcastică pe deasupra, ce cuprinde totul transformat în nimic.

        Dar eu… sunt nimicul ce îşi caută totul în Universul prea ocupat cu timpul, căci nu ţine cont de nimicurile desprinse din esenţa lui. E prea… tot, ca să acorde importanţă unui nimic. Şi râde şi plânge în acelaşi timp, că nu se poate opri din circularitatea sa egoistă, sunt mult prea multe în joc… prea mult… tot? Un tot de nonvalori vopsite în valoare, un tot de bunătate ca mască pentru răutate, un tot ce acoperă perfid nimicul, când… nimicul natural îşi caută totul printre filele învechite de vreme. Vrea… să respire curat, aşa, în nimicul lui transparent ce se pierde într-un tot de sensuri surde şi mute, care se luptă cu timpul nepăsător, căci, e prea… nimic să spere la tot.

         Însă…  Universul e prea pierdut într-un tot de nimic şi uită că fiecare stea e un nimic ce formează un tot alături de celelalte şi… şi-a aprins luminile cereşti mai devreme, din entuziasmul pentru nimicul mut ce înseamnă prea mult în totul surd de admiraţia iluzorie a unor simpli pioni pe tabla de şah.

Naty Ela Călinescu

Educaţia – calea spre cunoaştere

sursa foto: google.ro

sursa foto: google.ro

       Fiecare pas pe drumul vieţii pe care omul şi-l asumă – iniţial instinctiv, ereditar, iar pe parcurs în mod conştient, sub influenţa mediului familial şi social – bătătoreşte calea spre cunoaştere şi definitivare a personalităţii sale, prin interacţiunea educaţiei cu toate aspectele fundamentale ale fiinţei umane: cognitivul, fizicul, psihicul, eticul, esteticul, afectivul, volitivul. Astfel, educaţia ca proces psiho-social vizează şlefuirea şi maturizarea individului, diferenţiind ceea ce a fost de ceea ce este, dar mai ales de ceea ce va fi, căci Omul devine om numai prin educaţie, dar educaţia, la rândul ei, trebuie să se silească să urmeze mersul simplu al naturii, spunea J.H. Pestalozzi.

      Aşa se face că, deşi sunt asemănători la naştere prin trăsăturile fizice şi psihice de bază, oamenii se disting vizibil unii de alţii prin activitatea educativă desfăşurată de fiecare de-a lungul etapelelor de învăţământ, în acord cu afirmaţia lui Confucius: Natura ne aseamănă, educaţia ne deosebeşte, distincţie ce se realizează în funcţie de modul în care s-a format şi s-a dezvoltat latura  intelectuală, morală, afectivă, fizică, estetică a indivizilor, dar mai ales voinţa de a cunoaşte, dorinţa de a şti, capacitatea de a aplica ceea ce au acumulat intelectual, fizic şi psihic.

     Dar dezvoltarea acestor capacităţi nu se poate realiza decât în timp, prin perseverenţă şi motivaţie, prin implicarea directă a tuturor factorilor participanţi la desăvârşirea procesului educativ: familie, şcoală, societate. Şi nu am ales întâmplător această ordine, căci familia este cea care primează în conturarea personalităţii individului sub influenţa eredităţii, a exemplelor directe transmise de părinţi copiilor, ce se revarsă asupra mediului de viaţă şi formează etalonul social de mai târziu asupra căruia acţionează şcoala în încercarea sa de a modela caractere, sistemul de învăţământ fiind cel care trebuie să ţină cont de toate aceste aspecte pentru a-şi putea desăvârşi procesul instructiv-educativ şi, mai ales, de a pregăti pentru societate oamenii de mâine.

     Dar cum poate şcoala modela un aluat căruia i s-a dat deja o formă? Cum poate ajuta un grădinar o floare ce îşi alimentează existenţa din seva unui sol sărăcăcios, când rădăcinile sunt aşa de bine prinse acolo, iar tulpina e prea firavă ca să mai poată fi îndreptată şi oricât ai dori să o expui la soare se încăpăţânează să crească la umbra unui mărăciniş ce i-a folosit ca exemplu? Altfel spus, cum poţi să motivezi un elev să înveţe, când interesul scăzut pentru educaţie porneşte din sânul familiei ca mediu primar de evoluţie şi ca model de bază pentru şcolarul de azi şi adultul de mâine?

     Aceasta este, după mine, una din problemele actuale ale învăţământului românesc, dificil de stăpânit de instituţia de învăţământ, care nu poate să îşi demonstreze importanţa ca factor educativ fără sprijinul societăţii, în general, şi al familiei, în special, iar în asemenea situaţie succesul şcolar nu-i decât un paradox, speranţa reuşitei fiind iluzorie şi dezarmantă.

     Totuşi, prin conştientizarea rolului primordial pe care îl joacă familia în definitivarea caracterială a fiinţei umane, printr-un aport permanent la activitatea educativă a copilului şi prin colaborarea cu şcoala, calea spre cunoaştere se netezeşte, ajutând la descoperirea şi autodescoperirea individuală, la pregătirea pentru mediul social şi existenţial, căci părinţii nu au doar responsabilitatea de a da viaţă: Cei care educă copiii sunt demni de mai multă onoare decât cei care le dau viaţă; de aceea (…) dăruiţi copiilor şi arta de a trăi bine, educându-i, afirma Aristotel, ci şi de a-i educa să înveţe, de a-i motiva, de a-i încuraja în sensul deschiderii către carte ca mijloc de formare pentru societate şi viaţă, dar şi autoformare, căci Educaţia nu este (doar) pregătirea pentru viaţă, educaţia este viaţa însăşi (J. Dewey).

    Prin urmare, indiferent de transformările pe care le suportă societatea sau sistemul de învăţământ la nivel curricular, educaţia nu îşi poate desăvârşi funcţia formativ-informativă fără suportul familiei, interacţiunea factorilor educativi familie–şcoală–societate asupra personalităţii umane fiind indispensabilă de-a lungul existenţei omului ca fiinţă socială ce depinde evolutiv de cunoaştere.

Naty Ela (E. N. Călinescu)

Realitate şi ficţiune literară

sursa foto: google.com

sursa foto: google.com

    Nicio operă literară nu e privată de realitate, dar ficţiunea este cea care o îmbracă în viziunea artistică a scriitorului. A oferi ficţiune realităţii nu e acelaşi lucru cu a oferi realitate ficţiunii, dar realul îmbinat cu fictivul edifică opera literară şi conturează o artă dedicată artei, în care se împletesc destinele imaginare ale unor personaje. Căci a construi un personaj nu presupune a explora viaţa unui individ, decât în măsura în care scopul este de a observa, fără implicare directă, viaţa celor din jur pentru descoperirea inspiraţiei în sine, persoana fiind doar suportul tipologic în opera literară, scheletul personajului pe care autorul îl construieşte şi îl finisează caracterial şi tipologic prin filtrul viziunii sale artistice.

    Persoana este doar imaginea realităţii şi nu echivalează cu personajul, căci acesta din urmă este produsul ficţiunii, al nemărginirii creativităţii umane, imaginaţia reprezentând elementul care dă valoare artei şi creatorului, iar în literatura română putem găsi exemple în acest sens: Ion e inspirat de fapte reale, pe care Liviu Rebreanu le recunoaşte – de exemplu scena cu sărutarea pământului, care este preluată dintr-un fapt real sau descrierea drumului şi a satului, precum şi scena cu bătaia fetei care greşise şi rămăsese însărcinată cu un flăcău amărât din sat – dar farmecul operei constă în construcţia personajului care este a artistului, a scriitorului, iar asta nu afectează cu nimic valoarea creaţiei în sine. Din contră, prin Ion Liviu Rebreanu construieşte o tipologie umană, el fiind reprezentantul ţărănimii, al celor care făceau totul pentru pământ, cu riscul de a se degrada uman, şi nu un reprezentant individual. Iar cu cât cititorul se regăseşte mai mult în acea tipologie sau regăseşte persoane reale care s-ar putea încadra acolo, cu atât valoarea creaţiei epice respective este mai mare, dar şi creatorul, autorul acesteia este cu atât mai iscusit.

    Prin urmare, în orice operă literară există o doză de realitate, dar fără cantitatea de ficţiune arta literară nu se poate desfăşura în toată splendoarea ei, iar dacă personajele ar fi doar persoane, s-ar pierde esenţa trăirii scriitorului, a concepţiei sale creative şi imaginative ce îl defineşte şi îl individualizează, îl diferenţiază de alţi creatori.

 E. N. Călinescu

De la monarhie la cultură

Când istoria se colorează în literatură, se ajunge de la monarhie la cultură – aş afirma eu în urma studierii operei lui Boris Crăciun intitulată Regii şi reginele României, în care autorul încearcă să aducă lămuriri obiective asupra unei perioade umbrite, cu intenţie sau nu, de diverse interese din trecutul istoric al României.

Domnia lui Carol I începe în anul 1866. Data este menţionată şi în poezia omagială a lui Vasile Alecsandri, intitulată 10 Mai, iar în lupta cu timpul, martorii semeţi ai domniei sale rămân Castelul Peleş şi Pelişorul, precum şi podul peste Dunăre de la Cernavodă, edificii care străbat eternitatea prin împletirea istoriei cu literatura, fapt ce nu se poate realiza decât prin cuvânt, dovadă fiind inscripţia în versuri de la Peleş, de care se face responsabil tot Bardul din Mirceşti: Eu, Carol, şi al Meu popor/ Clădit-am într-un gând şi-un dor,/ În timp de lupte al Meu Regat –,/ În timp de pace – al Meu palat. Monarhia se instalează însă mai târziu, după proclamarea Independenţei de stat, la 9 mai 1877, când Carol I devine rege, iar România Regat.

Înainte de toate monarhia a fost, pentru noi românii, o etapă istorică ce a produs transformări la nivel administrativ, economic, politic şi social. Cu toate acestea se poate spune că dezvoltarea culturii în această perioadă este evidentă, ţinând cont de faptul că două dintre reginele României au lăsat în urma lor opere literare diverse: de la poezie şi aforisme, în cazul reginei Elisabeta, soţia lui Carol I, până la proză şi memorialistică, autoare fiind regina Maria, soţia lui Ferdinand, cea care a rămas în amintirea românilor ca „inima de la Balcic”.

Elisabeta de Wied a început să scrie poezii din anul 1854, cu ocazia anumitor evenimente, în special catrene dedicate mamei, dar care nu s-au păstrat de-a lungul timpului. Sub pseudonimul de Carmen Sylva (carmen lat. – cântec, poezie; sylva lat. – pădure), ales simbolic de însăşi regina Elisabeta, căci se născuse lângă Rin, iar pădurea Monrepos, acolo unde familia de Wied îşi avea reşedinţa de vară, îi călăuzise paşii copilăriei, regina României scrie poezie şi la îndemnul lui Vasile Alecsandri, căruia îi prezintă creaţiile în anul 1874, după moartea unicei sale fiice, Maria, când poetul îi trimite drept consolare câteva strofe cu titlul Glas de stele.

În volumul Fluturi sărutându-se, publicat în anul 2013, sunt cuprinse selectiv poezii din volumele anterioare de versuri ale autoarei Carmen Sylva (publicate în 1897, 1906, 1998), traduse în limba română din germană şi respectiv franceză, dar şi aforisme ale acesteia din volumul intitulat Les Pensees d’une Reine (publicat în 1888), maxime care surprind concepţia despre umanitate şi viaţă, despre spirit şi artă, despre iubire, datorie şi fericire sau despre suferinţă, politică, trufie, ce exprimă cugetări profunde ale celei care a fost Regina Elisabeta a României.

Denumirea volumului este dată de poezia Fluturi sărutându-se, în care tema iubirii este valorificată prin motive literare precum cel al ochiului, contemplarea chipului persoanei iubite realizându-se la nivelul vizualului (Cu gene încins-a ochii tăi), privirea fiind cea care intensifică sentimentele (Şi un fulger umed le e privirea), dar şi prin motivul sărutului, simbol ce situează trăirea sentimentului de dragoste la nivelul tactilului (Cu drag eu genele-ţi ating/…/ Şi astfel te sărut pe tine), completat de motivul literar al zborului (Bătând din aripi), atitudinea confesivă a eului liric fiind astfel uşor dinamizată.

Secvenţele poetice se evidenţiază prin transpunerea trăirii din trecut în prezent, sugerată de utilizarea verbelor la timpul trecut şi la timpul prezent (a creat, au prins, ating, clipesc, sărut, sorb, pier). Eul liric general din primul catren (încins-a ochii tăi) este astfel înlocuit sau alternează cu cel individual în următoarele patru catrene ale textului liric Fluturi sărutându-se. Dorinţa unificării prin iubire este sugerată de verbele la modul condiţional-optativ: E parcă soarele ar luci/ Şi într-însul ne-am uni de-aproape, iar focul nimicitor al iubirii se reflectă în şi din privirea celui iubit, suferinţa şi arderea fiind exprimate metaforic în ultima strofă, imaginarul poetic devenind astfel romantic: Eu pier în strângerea clipirii/…/ Topit de flacăra iubirii, trăirea mistuitoare a erosului asemănându-se celei din opera eminesciană Odă (în metru antic), însă doar din perspectiva omului muritor în ipostaza de îndrăgostit.

Suferinţa din iubire se face prezentă şi în poezia Pe cea câmpie albă, inima zdrobită fiind cea care se adânceşte în singurătate, lipsa oricărui ţel fiind iminentă: Aşa, din pomul vieţii/ O inimă zdrobită/ Cade, plutind stingheră,/ De orice ţel lipsită, natura fiind sursa de inspiraţie şi indicele comparativ al universului poetic: Pe cea câmpie albă/ E-mpinsă o frunză moartă./ Pomul o lasă să cadă/ Şi vântul-acum o poartă, în care cromatica neutralizează viaţa. Albul – nonculoare – relevă resemnarea, deznădejdea, captivitatea ce se regăsesc şi în universul bacovian unde albul apare ca sugestie a morţii, dar care capătă aici valenţa lipsei sentimentelor ce echivalează cu moartea, cu incapacitatea de a se opune durerii sufleteşti.

Tot inima este cea nevoită să suporte durerea dragostei de mamă pentru copilul pierdut pe veci în De-atâtea ori (Dar aş uita că nu eşti moartă/ Şi moartă aş crede eu că sunt), dar şi  în poezia Înaintea furtunii, unde tema morţii neîndurătoare sfâşie existenţa (Vai, pe-al meu copil, ştiu bine,/ N-am de-acum să-l mai sărut). Eul liric copleşit de dor are ca unică modalitate de consolare amintirea fetiţei pierdute, aşa cum se desprinde din prima strofă a poeziei  De-atâtea ori: De-atâtea ori spre odăiţa/ Copilei eu mă-ntorc privind -/ Tresar şi vreau să plec să prind,/ Că-n fugă intră iar fetiţa,/ Pe larga uşă chicotind, chiar dacă prezenţa iluzorie a acesteia nu poate fi decât de scurtă durată: De-ai fi şi înşelător vederii/…/ Copilă, cu ivirea ta.// N-aş întreba ce dor te poartă/ …/ Spre a nu te risipi tu în vânt/…// …/ Dar, vai, m-aş sătura pe clipă/ De tine cea pierdută-n veci.

Discursul liric al autoarei Carmen Sylva este susţinut de lirismul subiectiv prin prezenţa mărcilor lexico-gramaticale ale subiectivităţii: pronume (eu, mi, mă, m, mele, îmi, noi, ne, tu, te, ţi), adjective pronominale (mea, meu, mei, ta, tăi) şi verbe la persoana I şi a II-a (văd, ştiu, am, să sărut, nu da, du, lasă, culci, am aşteptat, am plâns, spune, să porţi, ai fi, ascund).

Limbajul poetic este în consonanţă cu conţinutul de idei, cu figurile de stil (epitete, metafore, personificări, comparaţii), care crează imagini artistice diverse (vizuale, cromatice, auditive, tactile) şi conferă expresivitate creaţiilor lirice din volum: raza de soare intră furişstâncile ascultă; pădurea este o liră; purpurul cel falnic; ca steaua călăuzitoare; să bea invidie şi ură; frunză moartă; inimă zdrobită; a credinţei haină; albă şi de spuma mării; cai negri la un car tăcut; ca focul ce se trece; o inimă în pierzare; îmi scaldă sufletul;  negre fantasme; manta din curcubeu lucrată; un râu adânc de foc; vântul – cântăreţ  ş.a.

Simetria, echilibrul compoziţional, naturaleţea şi simplitatea stilistică dau o notă clasică, muzicalitatea versurilor accentuându-se prin utilizarea unor elemente de prozodie specifice. Se remarcă o rimă predominant încrucişată în Fluturi sărutându-se, Frunze veştejite, Furtuna zice, Cântec, Cruce şi Coroană, Uitare, Un ger năprasnic, Mamă vitregă, Cina cea de taină, Pe cea câmpie albă sau îmbrăţişată în Vântul, Spre seară, Cum soarele, Înaintea furtunii, Regina, Luptă, precum şi o îmbinare între rima încrucişată şi cea îmbrăţişată în Prometeu, Arta, De-atâtea ori, Rătăcire, între rima împerecheată şi cea îmbrăţişată în Copilul ei, Vis sau încrucişată şi împerecheată în Scrum.  În versuri libere pare a fi concepută poezia Cântăreţul, însă rima se regăseşte între ultimele versuri ale fiecărui catren:…/Ploaia verii pe pământ,//…/Duse către mare sunt,//…/Trebuie şi eu să cânt. Măsura versurilor variază de la o creaţie lirică la alta, astfel:  măsura de 4-5 silabe în poezia Spre seară, 5-10 în Prometeu, 6-8 în Cântec, 7-8 silabe în Pe cea câmpie albă, Cântăreţul, Vântul, Luptă, Mamă vitregă, Înaintea furtunii, Frunze veştejite, 7-10 silabe în Uitare, Rătăcire, Un ger năprasnic, Regina, 8-9 silabe în Furtuna zice, 8-10 silabe în De-atâtea ori, Copilul ei, 8-11 silabe în Fluturi sărutându-se, 9 silabe în Cum soarele, Cruce şi Coroană, 10-12 silabe în Vis,11 silabe în Arta.

Surpinzătoare sunt poeziile Cina cea de taină, în care măsura este de 8-9 silabe, cu excepţia versului final cu rol de laitmotiv Doamne, eu? a cărui  măsură este de 3 silabe şi Scrum, în care, de la măsura de 8-10 silabe, fac excepţie penultimele versuri ale fiecărei strofe ce cuprind 5 silabe, ultimul vers având doar o silabă. În cuvântul-simbol scrum, ce se regăseşte de altfel şi în titlu, se concentrează întreaga simbolistică a textului: Odată inima-mi striga,/ Eu o făcui să tacă;/ Un foc în vine  îmi alerga,/ Îl ’năbuşi, dar iacă:/ Ce opreşte lava a-şi face drum/ Este cenuşă,/ scrum!, în viziunea autoarei Carmen Sylva sentimentele înnăbuşite având drept consecinţă transformarea idealurilor vieţii în cenuşă, în scrum.

Tematica poeziilor lui Carmen Sylva – iubirea, viaţa, raportul dintre om şi Dumnezeu,  natura, suferinţa, eşecul existenţial, timpul, creaţia şi creatorul, condiţia umană – îi conturează viziunea artistică şi se află în concordanţă cu concepţia şi experienţa de viaţă a acesteia pe care o emană aforismele, în care sunt concentrate idei despre viaţă, umanitate, iubire, fericire, suferinţă, spirit, artă, datorie, trufie, politică, în ultima parte a volumului, intitulată Varia, fiind adunate o variaţie de cugetări.

Pornind de la convingerea că viaţa este o artă, în care omul nu este decât un simplu diletant, în viziunea scriitoarei trebuie să atingi sensibilul, spiritualul, pentru a progresa la stadiul de maestru: Viaţa este o artă în care mult prea des rămânem simpli diletanţi. Pentru a deveni maestru, trebuie să verşi sânge izvorât din propria inimă, afectivul fiind mai mult decât necesar în menţinerea vieţii: Afecţiunea este un copil drăgăstos care ne menţine în viaţă fără voia noastră, fiindcă inima se află în acord cu privirea: O privire frumoasă caută sufletul – sau simţurile, în timp ce experienţa nu poate fi dobândită decât prin greutăţi şi încercări, ce încărunţesc omul la fel cum apa mării se acoperă de spumă după furtună: Pletele cărunte sunt asemenea crestelor de spumă ce acoperă marea după furtună.

Etapele de viaţă ale omului, dar şi împrejurările de conturare a personalităţii acestuia, au rol important în acumularea experienţei existenţiale: Stânca solitară devine din ce în ce mai colţuroasă; piatra de râu, din ce în ce mai rotundă, consideră Carmen Sylva. Fiecare vârstă are contribuţia ei la definitivarea caracterului uman: Experienţa este o femeie în vârstă, venerată fără să se întrebe cineva dacă trecutul ei e dubios, dar şi un farmec specific, evidenţiat de aforismul: Lucrurile care la tinereţe te fac să roşeşti, la vârsta maturităţii te fac să plângi, iar la bătrâneţe să surâzi, înţelepciunea şi bunătatea căpătându-se în timp, căci: Tinereţea judecă, senectutea absolvă, iar Bunătatea tinereţii este angelică; bunătatea senectuţii e divină. Educaţia este, în concepţia autoarei regine, un alt element esenţial vieţii, care contribuie la cizelarea omului atât cultural: Să stai de vorbă cu un om lipsit de educaţie este ca şi cum i-ai vorbi franţuzeşte unui chinez; te ia drept duşman şi devine agresiv, cât şi sentimental: Educaţia este şcoala înaltă a inimii sau moral: Instrucţia te face apt de elevaţie; educaţia te învaţă bunăvoinţa.

Dacă opera lirică are relevanţă în descoperirea poetei Carmen Sylva, prin aforisme descifrăm omul, femeia ce s-a dedicat unei ţări, unui popor, care îi erau străine anterior, dar de care şi-a legat senin, definitiv şi onorabil existenţa: Soarele nu vede niciodată lumea altfel, decât plină de lumină şi căldură, ataşându-se în mod evident de oameni: Nu e suficient să observi oamenii, ci trebuie să îi simţi cu inima, căci Nu-i poţi învăţa pe oameni să-ţi vorbească limba, dacă nu le-o vorbeşti şi tu pe a lor.

Prin amprenta culturală lăsată României, regina Elisabeta străluceşte prin distincţie: O adevărată mare doamnă are aceleaşi maniere în cabinetul ei de toaletă şi în salon, şi aceeaşi politeţe faţă de servitori, ca şi faţă de invitaţi, prin sensibilitate: Omul e ca o vioară. Numai după ce ultima coardă s-a rupt, devine o bucată de lemn, prin umanitate: O femeie neînţeleasă este o femeie care nu îi înţelege pe ceilalţi, prin iubire şi prietenie: Iubirea nu vede defectele, prietenia le iubeşte, prin aspiraţia spre fericire: Fericirea este înaripată, luminoasă şi caldă; ca s-o atingi trebuie ca inima ta să aibă aripi adevărate. Aripile de împrumut se topesc sub razele ei, lăsând o preţioasă dâră de lumină în lupta cu timpul: Cometele şi marile spirite lasă întotdeauna o dâră de lumină în care se agită o puzderie de atomi.

E. N. Călinescu