Arhive

Eu, despre El

    Şi factorul nostru comun… Deea Călinescu

https://deeacalinescu.wordpress.com

http://www.culturaarsmundi.ro/wp-content/uploads/2017/05/povestea-vorbii-martie-2017-315-x-400_pt-net.pdf

Haiku – pictarea trăirilor prin cuvânt

         Ceea ce deosebeşte acest tip de creaţie lirică (poezie cu formă fixă, specific japoneză) de altele este concentrarea ideilor în cele trei versuri împărţite în 5, 7, 5 silabe, reducerea acestora la esenţial, la imagini artistice pline de semnificaţii ce solicită imaginaţia cititorilor, dar mai ales capacitatea intuitivă a acestora în descoperirea semantică a textului liric, căci, la nivel formal, poemul haiku este o expresie unitară cu caracter filozofic, deşi coexistă, aparent independent, două planuri aflate în juxtapunere, ce vizează atât emotivul, cât şi frumosul omenesc.

         Dragoş G. Călinescu reuşeşte prin poemele haiku să picteze viziunea sa artistică prin intermediului cuvântului ca simbol, prin afectivitatea ca primă sursă a limbajului poetic al cărei scop este să retuşeze esteticul uman de la concret la abstract, de la poza realităţii imediate, la senzorial şi emotiv, prin sugerarea şi nuanţarea trăirilor, dar şi să îmbine până la omogenizare cadrul natural şi cromatica vieţii.

         În poemele călinesciene roşul apare ca simbol cromatic specific elementelor naturale, fie exprimat direct, fie prin intermediul sugestiei, la care se adaugă albastrul şi verdele, reprezentative pentru ideea de viaţă, de agitaţie, de moarte. Imaginile vizuale încremenesc într-o rugă de piatră, iar lirismul descriptiv pendulează între lumină şi întuneric. Totuşi, lumina devine obiectuală prin utilizarea termenului lampion, dar şi călăuzitoare pe drumul vieţii şi al creaţiei. Afectivul îmbinat cu obiectualul nuanţează răceala, în timp ce antonimia alb-negru conturează sensibilitatea. Natura reprezintă cadrul de meditaţie lirică, elementele componente semnificative fiind: arborii, pământul şi florile de soc, florile de câmp, florile de cireş, imaginea gheişelor, tablou din care nu poate lipsi luna ca martoră a actului creativ. Spaţiul terestru oscilează între asfaltul umed, trotuarul în ceaţă, nisipul plajei şi alei, legătura dintre terestru şi cosmic fiind marea, ca o uşă deschisă între cele două dimensiuni.

        Deşi monosemantic la prima vedere, prin transmiterea unor imagini ce par a fotografia elemente concrete din realitatea înconjurătoare şi chiar palpabile prin aspectul denotativ, propriu, lexicul utilizat în poemele haiku tinde spre polisemantism, imaginarul poetic călinescian reuşind să ofere receptorilor o gamă largă de interpretări, de conotaţii lirice impalpabile la o primă lectură. Actul autoexprimării  devine puntea de legătură între eul liric, aflat în căutarea sinelui, ca emiţător al semnificaţiilor artistice cu caracter filozofic şi cititorul ce contemplă cu propria viziune expresia construcţiilor poetice.

          Aşadar, expresivitatea versurilor poetului Dragoş G. Călinescu se datorează modului în care cuvântul îmbracă semnificaţii, prinde culoare, am putea spune, prin pictarea trăirilor şi ideilor lirice cu ajutorul cuvintelor utilizate, creând imagini artistice concentrate într-un tot al vizualului şi simţirii.

Naty Ela Călinescu

Un escroc sentimental

     Într-o atmosferă de armonie şi calm, de lumini ce străbat decorul specific şi dau strălucire şi fast celor care simt şi trăiesc fiecare replică prin mimică, gesturi, atitudine şi mişcări scenice, am păşit timizi în sala Centrului Cultural „Eugen Ionescu” din Slatina, animaţi de curiozitatea descoperirii artei teatrale locale.

     Asemeni unor cavaleri medievali într-o cruciadă imaginară, am reuşit să dăm curs impulsului de a urmări o comedie siropoasă, impuls motivat de descoperirea afişului piesei de teatru „Un escroc sentimental” de Pierre Chesnot, în traducerea Danei Mitru şi regia lui Nicu Ioan Popa – PIN, pe o cunoscută reţea de socializare.

sursa foto google.com

sursa foto google.com

      Sala arhiplină nu putea decât să demonstreze fie valoarea piesei de teatru prezentate, fie interpretarea de excepţie a celor care dăruiesc publicului spectator o părticică din sufletul lor în fiecare rol ce construieşte artă, fie o echipă bine închegată, fie o publicitate bine făcută.

   Înconjuraţi de atâtea certitudini şi paradigme, din colţurile sălii (unde am mai găsit locuri) am privit, am zâmbit, am aplaudat, am trăit, am râs cu întreaga sală, descoperind într-o ambianţă comică tipologii umane specifice: soţul-amant, soţia-amantă, dualităţi ce se completau în lanţul acela conjugal cu fosta soţie, respectiv fosta amantă.

   Un decor practic şi natural, un sunet bun, o mişcare scenică antrenantă şi un amestec de lumină şi muzică au dat viaţă personajelor sub directa supraveghere a păpuşarului – regizorul Nicu Ioan Popa (PIN) şi a echipei „ProArt Slatina 2010” ce au reuşit să aducă comedia de bulevard aproape de public printr-un Casanova sexagenar – François Dumoulin – interpretat de Remus Alexandru Iordache, a cărui unică pasiune au constituit-o femeile, pasiune ce ajunge să-l pună în încurcătură la un moment dat, fără a reuşi însă să-l schimbe caracterial.

     Actuala soţie a lui François – Catherine, a doua la număr – personaj căruia Dana Mitru îi dă viaţă, lasă experienţa să depăşească limitele, antrenând publicul să-i simtă bătăile inimii, dragostea ce i-o poartă, iubirea de actuală soţie şi fostă amantă, durerea pierderii soţului, tăria de caracter. Intensitatea personajului, voluptatea şi schimbările bruşte de situaţie devin armele actriţei care trăieşte atât de natural personajul.

     Toate personajele sunt viu colorate tipologic şi ating paradoxul existenţial în care timpul nu iartă pe nimeni şi nimic, dar crează situaţii comice, aplauzele publicului fiind mărturia certă a interpretării de excepţie a tuturor actorilor ce au animat personajele.

    Întreaga echipă de actori – Eugenia Ionela Mateşică, Eva Moise, Roxana Loredana Grasu, Cristi Mihai Călătoru, Andreea Mihaela Stoica, Luminiţa Mişu – ne ajută să descoperim o artă a interpretării, pe care numai teatrul ne-o poate oferi nouă, celor care privim de dincolo de cortină un spectacol al frumuseţii şi al vieţii şi care, la finalul piesei, îi răsplătim cu aplauzele noastre.

     Armonia dintre buna dispoziţie şi interpretarea scenică, alături de decorul, costumele, luminile şi sonorizarea utilizate, ne-au motivat să revenim cu aceeaşi emoţie şi la celelalte reprezentaţii ale tinerei echipe „ProArt Slatina 2010” sub îndrumarea regizorală a lui Nicu Ioan Popa.

Elena Natalia şi Dragoş G. Călinescu
Martie 2015

Sfârşitul presei şi ultimul ziarist – confesiune a eului

sursa foto: criterii.ro

sursa foto: criterii.ro

Sfârşitul presei şi ultimul ziarist de Gheorghe Smeoreanu este un jurnal al confesiunii în care memorialistica se împleteşte cu scurte note de călătorie în: Nu mergeţi iarna la Venţia, Aventuri la marginea savanei, cu stilul epistolar din: Viaţa de ziarist local povestită  fetiţei mele, cu interviul: Secretele mele şi chiar cu poezia: Prea simplă, femeia sau Marlboro lung, jurnalul fiind per ansamblu o căutare a propriei filozofii de viaţă ce pare un scop în sine al întregii cărţi.

Lipsa datării specifice stilului memorialistic păstrează misterul temporal, perioada fiind menţionată doar la începutul cărţii Jurnal 2010-2014,  lăsând astfel cititorul fie să intuiască timpul relatat în funcţie de evenimentele politice surprinse sau de persoanele amintite, fie să se concentreze pe mărturisirea sentimentelor, experienţelor sau gândurilor autorului, ori asupra informaţiilor despre anumite oraşe sau puncte turistice vizitate.

Însemnările lui Gheorghe Smeoreanu cuprind părerile acestuia referitoare la anumite cărţi citite, la viaţa politică sau la cea a presei, dar şi la diverse filme vizionate, la imaginea femeii şi a bărbatului: „pentru fiecare carte există pe lume un model de femeie şi pentru fiecare femeie o carte” (p.24), „Femeia fatală este tabloul, bărbatul fatal e doar o ramă” (p.127), şi poartă titluri sugestive pentru conţinut, toate faptele relatate îmbrăcând forma unor trăiri: „Iarna, Veneţia este ca o iubită plină de cruzime, care te acceptă în preajmă dar nu te vrea în viaţa ei” (p.52) sau „Filmele sunt ca bărbaţii, cărţile sunt ca femeile. Filmele sunt o iluzie, o succesiune de secvenţe, în vreme ce cărţile sunt certitudinea şi continuitatea”, „Dacă iadul e o sală de cinema, raiul e o bibliotecă. Mă uit la filme cu vinovăţie, citesc ca şi cum aş face fapte bune” (p.95).

Ineditul cărţii îl reprezintă epistolele cu rol de confesiune surprinse în Viaţa de ziarist local povestită fetiţei mele, care sunt nu doar o descărcare a sinelui de cotidian, de jurnalism, ci şi o declaraţie sensibilă pe care autorul i-o adresează fiicei sale, o mărturisire a unui tată iubitor către fetiţa lui cu privire la viaţa profesională: „te rog să nu te sperii, copilul meu, e doar presa, nu e viaţa în întregul ei!” (p.35), în speranţa descoperirii şi înţelegerii propriei dualităţii – omul, pe de o parte şi ziaristul, pe de altă parte: „E atât de bizară munca aceasta încât nici nu-ţi poţi imagina. E un amestec de lucruri minunate şi fapte cumplite, de curaj şi laşitate, de bucurie şi nevroză, de mândrie şi ruşine cum nu se află în nicio altă meserie din lume” (p.34).

Subiectivismul susţinut de utilizarea persoanei întâi, dar şi jovialitatea limbajului, dezvăluie cititorului pe omul Gheorghe Smeoreanu cuprins de nostalgia unei vieţi petrecute între filme şi cărţi, politică şi presă, religie şi familie, consemnarea experienţelor personale realizându-se într-un mod delectabil ce invită la lectură. Pendularea autorului între iubirea de familie, de viaţă, de profesie şi iubirea de carte, este evidentă în însemnarea cu titlul Pe fereastra dormitorului meu: „Peisajele mele au fost întotdeauna mai frumoase decât maşinile mele. Dar nu mai frumoase decât femeile din viaţa mea. Acestea, la rândul lor, sunt mai frumoase decât hainele mele. Dar nu mai frumoase decât cărţile mele. Cărţile mele sunt mai frumoase decât faptele mele. Dar nu mai frumoase decât copilul meu. Copilul meu e mai frumos decât orice pe lume. Dar nu mai frumos decât iubirea pe care i-o port” (p.98).

Finalul jurnalului Sfârşitul presei şi ultimul ziarist este unul dilematic: „A face presă în România de azi înseamnă a accepta de bunăvoie să renunţi la a fi ceea ce voiai să fii, înseamnă a te contorsiona într-atât încât să nu te mai poată recunoaşte nici propria ta mamă” (p.179), final desprins parcă din conceptul hamletian ”to be or not to be”: „Eu nu sunt Gheorghe Smeoreanu”. Oare?

E. N. Călinescu

Haiku – pictarea trăirilor prin cuvânt –

10668663_830474630319362_4095160068778574664_o

Haiku-ul, deşi poezie specific japoneză, ce face parte din categoria speciilor lirice  cu formă fixă, ajunge şi la Drăgăşani prin poetul Dragoş G. Călinescu, creaţiile acestuia fiind incluse în antologia de versuri Raiul cucerit, ediţia 2014, îngrijită de dl. N. Zărnescu.

Ceea ce deosebeşte acest tip de creaţie lirică de altele este concentrarea ideilor în cele trei versuri împărţite în 5, 7, 5 silabe, reducerea acestora la esenţial, la imagini artistice pline de semnificaţii ce lasă liberă imaginaţia cititorilor.

Alegerea poetului drăgăşenean a fost de a numerota haiku-urile, în antologie fiind publicate cele de la numărul 180 până la 207, expresive prin nuanţa trăirilor, prin îmbinarea dintre cadrul natural şi cromatica vieţii, poetul pictând prin cuvinte viziunea sa artistică.

Dacă în Haiku-ul 180 imaginile vizuale încremenesc într-o rugă de piatră, lirismul pendulând între lumină şi întuneric: Fulgeră tare/ întunericul etern-/ rugă de piatră, în Haiku-ul 184 lumina devine obiectuală prin utilizarea termenului lampion, călăuzitoare pe drumul vieţii şi al creaţiei: Lampion pe cer/ îmi luminează calea-/ încurcă lumea.

Afectivul îmbinat cu obiectualul nuanţează răceala (Haiku 181): Frânturi de ziduri,/ felinare lângă scări-/ iubire rece, în timp ce antonimia alb-negru conturează sensibilitatea, tandreţea (Haiku 183): În alb şi negru,/ tandrele îmbrăţişări-/ ascultătoare, verdele şi roşul fiind alte culori semnificative pentru ideea de viaţă, de agitaţie, de moarte: Verde şi roşu/ albine lucrătoare-/ memento mori (Haiku 206).

Roşul ca simbol cromatic apare şi în Haiku 186, Haiku 197 şi, respectiv, Haiku 198, fie ca ultim vers, fată în roşu (186), fie ca prim vers, Metalul roşu (197), Roşul din apus (198), dar şi prin intermediul sugestiei: O mie de maci/ se aruncă în soare (194), Noaptea asudă/ pe o colină cu maci (204), la care se adaugă albastrul: Pe albăstrele (189), floare de nu–mă-uita (202).

Natura reprezintă cadrul de meditaţie lirică, elementele componente semnificative fiind: arborii (Creştet de arbori/ tăcute frunze în lan – Haiku 186); pământul şi florile de soc (Palme de pământ/ sunt zdrobite de ape-/ florile de soc – Haiku 187); florile de câmp (Haiku 188); flori de cireş şi alei, tablou din care nu poate lipsi imaginea gheişelor (Haiku 190, 191, 192). Spaţiul terestru oscilează între asfaltul umed (193) şi trotuarul în ceaţă (201), legătura dintre terestru şi văzduh fiind marea: În văzduh marea/ ce frământă nisipul (Haiku 200), dar şi luna: În plâns o lună,/ pe glastra cu muşcate (207), ca o uşă deschisă între cele două dimensiuni.

Aşadar, expresivitatea versurilor poetului Dragoş G. Călinescu se datorează modului în care cuvântul îmbracă semnificaţii, prinde culoare, am putea spune, prin pictarea trăirilor şi ideilor lirice cu ajutorul cuvintelor utilizate, creând imagini artistice concentrate într-un tot al vizualului şi simţirii.

Elena Natalia Călinescu

Alecsander – între mistic şi romantic –  

Alecsander

Alecsander

După o perioadă de cinci ani, după cum însuşi autorul mărturiseşte, în care tânărul prozator Viorel Trandafir construieşte caractere umane incapabile să se opună destinului nepăsător şi creează o acţiune concentrată pe fantastic, pe mister, scriitorul reuşeşte să finalizeze un roman ce merită atenţia cititorilor.

Prin tematică, romanul nuanţează o lume a aristocraţiei moderne în care iubirea, familia, dar mai ales ura dintre familii, se îmbină într-un context existenţial mai presus de capacitatea umană de a controla propria soartă, menirea personajelor fiind aceea de a duce până la capăt ceea ce li se urzise parcă de undeva din trecut.

Alecsander” este, aşadar, un roman de dragoste, de familie, în care ura distruge sentimentele nobile, distruge vieţi şi destine, ajungând până la extrem, până la crimă, într-o societate avidă după avere, după statut social, în care trecutul cere din nou sacrificiul, tributul de dincolo de moarte, motivul întoarcerii la trecut fiind semnificativ pentru construcţia subiectului. Este un roman concentric în care trecutul unor familii revine în prezent, iar prezentul se întoarce la trecut prin intermediul visului, a îmbinării dintre real şi reverie.

Titlul operei este sugestiv prin îmbinarea celor doi termeni, prenumele şi respectiv numele personajului-nucleu, Alec Saunders, un Romeo ce moare pentru iubire şi în numele iubirii, ancorat spiritual în imaginea Julietei sale, Sarah Cornwall.

Încă din prolog, „Alecsander” lasă impresia unui roman de factură romantică, ce se transpune în spiritual, în mistic am putea spune, prin motivul-simbol „Ce-a unit Dumnezeu, omul să nu despartă”, care influenţează traiectoria fatidică a personajelor pe parcursul întregii acţiuni epice, incipitul fiind cel care surprinde esenţa narativă pe care se clădeşte întregul subiect.

Simbolistica iniţială se regăseşte inclusiv în finalul operei, ceea ce denotă simetria compoziţională, final din care răzbate dramatismul iubirii ce nu poate fi definitivată decât prin moarte, unirea prin iubire regăsindu-se dincolo de viaţă, de ura dintre familii ce situează personajele la limita grotescului.

Ceea ce frapează în succesiunea secvenţelor narative este blestemul unei iubiri din trecut, ce poartă personajele principale pe urmele predecesorilor care au plătit cu viaţa o iubire nedorită de familiile din care făceau parte, o dragoste care strigă după împlinire prin prezenţa celor morţi ca apariţii himerice, la limita dintre vis şi realitate.

Compoziţional, romanul este structurat pe XVI capitole de-a lungul cărora sunt conturate treptat personajele şi trăirile lor zbuciumate, pe care aceştia se străduiesc să le ascundă în societate. În construcţia personajelor autorul utilizează elemente de frescă socială, cum ar fi relaţia dintre soţi, dar şi dintre familii la nivel social, lăcomia ce dezumanizează, ceea ce aduce cadrului romantic pe care este creată opera literară, un plus de realism.

Tipologia personajelor variază de la adolescentul rebel la cel maturizat înainte de vreme pentru a duce mai departe moştenirea atât materială, cât şi spirituală, capabil să iubească până la sacrificiul de sine, dar şi la maturul orbit de ură ce trece peste sentimentele propriului copil în numele dobândirii unei averi cu orice preţ.

Prin urmare, dincolo de tragicul subiectului ce îşi pune amprenta asupra destinului personajelor, romanul este o scriere romantică prin elementele narative utilizate şi prin construcţia personajelor, îmbinată cu mistic şi fantastic, cu suspans şi misterios asemeni unui roman poliţist, dar şi cu elemente realiste care reuşesc laolaltă să capteze atenţia celor interesaţi de lectura plăcută a acestui gen literar.

Elena Natalia Călinescu

Shakespeare – Sonete

    poet  Sonetele lui Shakespeare (23 aprilie 1564 – 23 aprilie 1616) sunt expresia vie a concepţiei sale despre arta poetică, despre rolul poetului, al creatorului în căutare de frumos, de adevăr, de valori morale, dar şi în căutarea iubirii, temă ce predomină în cele 154 de sonete. Trăirile sale poetice surprind esenţa existenţei, sursa inspiraţiei artistice fiind reprezentată  de idei ca: viaţă şi moarte, tinereţe şi bătrâneţe, arta veritabilă şi falsele valori sociale, minciună şi adevăr, trecerea timpului, prietenie, ură şi iubire, moştenire, rolul poetului, singurătate.

       Pornind de la motivul urmaşului: „Şi-n acest chip, plăpând urmaş transpare„, Sonetul I devine un dialog liric, un dialog cu sine: „Însuţi vrăşmaş al dulcelui tău eu„, în care iubirea este amintită în treacăt pentru a pregăti îndemnul final: „Ţi-ngropi în muguri florile iubirii/ Şi eşti calicul care risipeşte./Ai milă: ce-i al lumii nu prăda,/ Cu gura gropii şi cu gura ta.” Acelaşi motiv literar se regăseşte în Sonetul II: „Când vei rosti: Copilul meu se cade/ S-adune şi prisosul şi risipa,/ Urcând, el va ierta pe cel ce scade…/Aceasta să te înnoieşti se cheamă,/Când moartea îţi va cere vamă”; III: „De nu-ţi sădeşti tiparul, în tăcere/ Mori, şi icoana ta cu tine piere”; VII: „Astfel şi tu, când s-a lăsa târziul/Mori neprivit de nu-ţi urmează fiul” şi se îmbină cu singurătatea în Sonetul VIII: „Eşti singur? De eşti singur nu eşti nime” şi dragostea în Sonetul IX: „Nu-i dragoste în inima ce-ncearcă,/ Săgeţile spre sine să le-ntoarcă”, sau cu trecerea timpului în Sonetul XII: „Nu-i pavăză când timpu-şi sună coasa,/ Doar dacă puii luminează casa” ori XIII: „Lasă-ţi un fiu,/ La rândul tău, fii tată”.

      Viziunea despre arta poetică, despre creaţie şi rolul creatorului, despre moştenirea literară, îmbinate cu motivul trecerii timpului, cu dragoste şi moarte, sunt exprimate de William Shakespeare în sonetele: IV („Că nemuncită frumuseţea moare,/ Fără să-ţi fi ajuns moştenitoare”), V (Dar florile ce iernii-i înfrâng casna,/Doar chipu-şi pierd, rămâne-le mireasma”), VI („Astfel din eul tău s-or naşte zece”), XXI („Să-şi scrie alţii vorbele în vânt,/Eu n-am să laud ce nu vreau să vând”), XXXII („Poeţii azi îşi au virtutea-n stil,/ În dragoste, poetul cel umil”), LV („Până să-ţi bată-a judecăţii oră,/ Versul te-arată celor ce te-adoră”), XXXVII („Muza-mi încântă vremurile strâmbe?/ Eu truda-mi port, tu, laurii pe tâmple”), LIX („Bătrânii se munciră a-şi desface/ Culorile-n icoane mai sărace”), LX (” Doar versul meu prin vremi se mai aude/ Slăvindu-te, în ciuda mâinii crude”), LXII („Eu, frumuseţea şi nestinsa fală,/ Pentru vecie le-oi păstra-n cerneală”), LXV („Nimeni căderii nu-i ştirbeşte mersul,/Doar din cernala-ntunecată, versul”).

    Shakespeare  Totuşi, seva Sonetelor shakespeariene o reprezintă iubirea: „Ochiu-a primit icoana ta subţire,/ Iar inima, lăuntrica iubire” (XLVI), ce dăinuie deasupra nemulţumirilor sociale şi existenţiale: „Scârbit de tot, m-aş stinge fără glas/ Dar dragostea, murind, cui să o las?” (LXVI), iubirea încătuşată: „Sunt temnicerul propriei iubiri” (LXI) sau neînţeleasă: „Şi totuşi, ochii spun numai ce văd,/ Ei nu citesc al inimii prăpăd” (XXIV), suferinţa fiind inevitabilă: „Doar lacrima, pedeapsă şi durere” (XLIV), „Mi-e dată-a despărţirii sfâşiere,/ De vreme ce iubirea n-o pot cere” (XLIX), „Iubirea apa o-nfierbântă, însă,/ Nu răcoreşte apa faţa plânsă” (CLIV), iubirea oarbă: „Când îţi ador belşugul de cusururi,/ Numai când ochii, poruncind, ţi-i mişti?/ Ţi-s dragi cei care văd, aşa ţi-i vrerea,/ Urăşte-mă, eu mi-am pierdut vederea” (CXLIX) , iubirea ca blestem: „Mi-e dat să îndrăgesc ce alţii-njură„, „De vei cerşi cândva ce azi alungi,/ Pe tine doar te vei nega şi-atunci” (CXLII), în care îşi face loc minciuna: „Şi-astfel o mint, la rându-i şi ea minte,/ Minciuna-i dintre vini cea mai cuminte” (CXXXVIII), iertarea: „Nici vinile nu pot să ne despartă,/Mă iartă vina ta, şi-a mea te iartă” (CXX) şi moartea: „Hrănit cu moartea care ne desparte,/ Nici moartă, moartea nu mai este moarte„.

(Versurile sunt preluate din volumul William Shakespeare, Sonete, Ed. Pandora, Târgovişte, 1998, în traducerea lui Gheorghe Tomozei)

E. N. Călinescu