Fie că vorbim de cultură, de istorie, de comportament social, de concepţii de viaţă, de un anumit mod de a fi ce se manifestă în principiul existenţial al unui neam sau fie că vorbim de fondul spiritual al oamenilor ce aparţin aceluiaşi popor, folclorul este, fără îndoială, motorul funcţional al conştiinţei de sine. Putem spune, astfel, că toate obiceiurile, tradiţiile, izvoarele istorice şi mitice, superstiţiile şi credinţele construiesc substanţa naţională, tezaurul cultural şi spiritual în care ni se conturează personalitatea, dar şi originea populară, în cazul nostru, românescul mioritic născut în spaţiul carpato-danubiano-pontic: „Pe-un picior de plai/ pe-o gură de rai” în care „dorul” izvorăşte etimologic ca simbol etnografic sugestiv ce nu poate lipsi din doine şi balade, din cântece de dor şi jale, din tot acest specific românesc transmis pe cale orală sau scrisă, prin dovezi şi mărturii cu vechime.
Dacă ar fi să ne referim doar la literatură, ne-ar lipsi farmecul muzicalului şi al muzicalităţii, al poftei de viaţă transmis prin cântecul popular ce cadenţează paşii faimoasei hore româneşti a cărei încărcătură spirituală depăşeşte, ca simbol cultural, ideea de simplu dans, căci L. Rebreanu o ridică la rangul de horă a destinului, acel cerc al vieţii ce determină un anumit parcurs în existenţa personajelor (romanul Ion), un traseu de la care participanţii la derularea evenimentelor narative nu se pot abate. Iar fără piesele vestimentare naţionale ne-am pierde liantul spiritual cu trecutul, prin portul tradiţional, pe de o parte, adăugându-se artisticului simbolistica formelor şi culorilor care creează legătura românului cu natura, cu naturalul mediului înconjurător şi, pe de altă parte, dovedindu-se priceperea, creativitatea, meşteşugul strămoşilor. Însă prin intermediul scrisului se conceptualizează o întreagă înţelepciune din popor, cu valenţe cognitive, etice, psihologice, pedagogice, vehiculată de snoave, proverbe, zicători, anecdote, cântece satirice, colinde, poveşti, nuanţată expresiv şi reflexiv în operele unor scriitori precum I. Neculce, Anton Pann, I. Creangă sau M. Sadoveanu. Printre speciile literare remarcabile în însumarea acestor tipuri de creaţii scurte, basmul are avantajul bogăţiei de simboluri: zmei, balauri, feţi-frumoşi sau Ilene Cosânzene, toate plăsmuiri de seamă ce au fondat culturalul şi spiritualul sufletului românesc, inaugurat în literatură de M. Eminescu prin Făt-Frumos din Lacrimă şi atingând desăvârşirea estetico-filosofică prin Luceafărul aceluiaşi autor, alături de care I. Slavici, dar şi I. Creangă au valorificat acest tip de literatură fantastică de inspiraţie folclorică.
Esenţa folclorică nu poate lipsi, prin urmare, din niciun aspect al existenţei noastre: nici pe plan intelectual, nici pe plan moral, nici istoric sau social, dar mai ales psihic, atitudinal şi, de ce nu, estetic, fiindcă omul asimilează anumite repere încă de la naştere, le doineşte în cântecul de leagăn, le aude, le vorbeşte, le citeşte şi le învaţă pe parcurs, dar mai ales le simte, le admiră măiestria, le trăieşte la nivel oniric, dar şi în realitatea apropiată prin tradiţiile şi obiceiurile transmise de predecesori, ce devin sursa empirică în momentele esenţiale precum naşterea şi botezul, nunta sau înmormântarea, dar şi sursă afectivă, lirismul fiind izvorul sentimental ce declanşează sensibilitatea, în general, dar şi sensibilitatea artistică, în special. Ceremonialul morţii, substituit prin ceremonialul nunţii în balada Mioriţa, dar şi alte obiceiuri calendaristice, transhumanţa, înfrăţirea cu natura şi comunicarea iniţiatică sunt tot atâtea surse de inspiraţie şi fundamente culturale pentru literatură, pentru artă.
Prin urmare, datina străbună se revarsă sub diverse forme asupra capacităţii omului de a gândi, de a interacţiona cu ceilalţi, de a se încărca spiritual şi cultural, de a-şi înţelege trecutul şi de a asimila atât învăţăturile transmise, cât şi originea, de a deveni totuna cu ceea ce înseamnă suflet românesc.
natycalinescu (NATY ELA) 