De la monarhie la cultură

Când istoria se colorează în literatură, se ajunge de la monarhie la cultură – aş afirma eu în urma studierii operei lui Boris Crăciun intitulată Regii şi reginele României, în care autorul încearcă să aducă lămuriri obiective asupra unei perioade umbrite, cu intenţie sau nu, de diverse interese din trecutul istoric al României.

Domnia lui Carol I începe în anul 1866. Data este menţionată şi în poezia omagială a lui Vasile Alecsandri, intitulată 10 Mai, iar în lupta cu timpul, martorii semeţi ai domniei sale rămân Castelul Peleş şi Pelişorul, precum şi podul peste Dunăre de la Cernavodă, edificii care străbat eternitatea prin împletirea istoriei cu literatura, fapt ce nu se poate realiza decât prin cuvânt, dovadă fiind inscripţia în versuri de la Peleş, de care se face responsabil tot Bardul din Mirceşti: Eu, Carol, şi al Meu popor/ Clădit-am într-un gând şi-un dor,/ În timp de lupte al Meu Regat –,/ În timp de pace – al Meu palat. Monarhia se instalează însă mai târziu, după proclamarea Independenţei de stat, la 9 mai 1877, când Carol I devine rege, iar România Regat.

Înainte de toate monarhia a fost, pentru noi românii, o etapă istorică ce a produs transformări la nivel administrativ, economic, politic şi social. Cu toate acestea se poate spune că dezvoltarea culturii în această perioadă este evidentă, ţinând cont de faptul că două dintre reginele României au lăsat în urma lor opere literare diverse: de la poezie şi aforisme, în cazul reginei Elisabeta, soţia lui Carol I, până la proză şi memorialistică, autoare fiind regina Maria, soţia lui Ferdinand, cea care a rămas în amintirea românilor ca „inima de la Balcic”.

Elisabeta de Wied a început să scrie poezii din anul 1854, cu ocazia anumitor evenimente, în special catrene dedicate mamei, dar care nu s-au păstrat de-a lungul timpului. Sub pseudonimul de Carmen Sylva (carmen lat. – cântec, poezie; sylva lat. – pădure), ales simbolic de însăşi regina Elisabeta, căci se născuse lângă Rin, iar pădurea Monrepos, acolo unde familia de Wied îşi avea reşedinţa de vară, îi călăuzise paşii copilăriei, regina României scrie poezie şi la îndemnul lui Vasile Alecsandri, căruia îi prezintă creaţiile în anul 1874, după moartea unicei sale fiice, Maria, când poetul îi trimite drept consolare câteva strofe cu titlul Glas de stele.

În volumul Fluturi sărutându-se, publicat în anul 2013, sunt cuprinse selectiv poezii din volumele anterioare de versuri ale autoarei Carmen Sylva (publicate în 1897, 1906, 1998), traduse în limba română din germană şi respectiv franceză, dar şi aforisme ale acesteia din volumul intitulat Les Pensees d’une Reine (publicat în 1888), maxime care surprind concepţia despre umanitate şi viaţă, despre spirit şi artă, despre iubire, datorie şi fericire sau despre suferinţă, politică, trufie, ce exprimă cugetări profunde ale celei care a fost Regina Elisabeta a României.

Denumirea volumului este dată de poezia Fluturi sărutându-se, în care tema iubirii este valorificată prin motive literare precum cel al ochiului, contemplarea chipului persoanei iubite realizându-se la nivelul vizualului (Cu gene încins-a ochii tăi), privirea fiind cea care intensifică sentimentele (Şi un fulger umed le e privirea), dar şi prin motivul sărutului, simbol ce situează trăirea sentimentului de dragoste la nivelul tactilului (Cu drag eu genele-ţi ating/…/ Şi astfel te sărut pe tine), completat de motivul literar al zborului (Bătând din aripi), atitudinea confesivă a eului liric fiind astfel uşor dinamizată.

Secvenţele poetice se evidenţiază prin transpunerea trăirii din trecut în prezent, sugerată de utilizarea verbelor la timpul trecut şi la timpul prezent (a creat, au prins, ating, clipesc, sărut, sorb, pier). Eul liric general din primul catren (încins-a ochii tăi) este astfel înlocuit sau alternează cu cel individual în următoarele patru catrene ale textului liric Fluturi sărutându-se. Dorinţa unificării prin iubire este sugerată de verbele la modul condiţional-optativ: E parcă soarele ar luci/ Şi într-însul ne-am uni de-aproape, iar focul nimicitor al iubirii se reflectă în şi din privirea celui iubit, suferinţa şi arderea fiind exprimate metaforic în ultima strofă, imaginarul poetic devenind astfel romantic: Eu pier în strângerea clipirii/…/ Topit de flacăra iubirii, trăirea mistuitoare a erosului asemănându-se celei din opera eminesciană Odă (în metru antic), însă doar din perspectiva omului muritor în ipostaza de îndrăgostit.

Suferinţa din iubire se face prezentă şi în poezia Pe cea câmpie albă, inima zdrobită fiind cea care se adânceşte în singurătate, lipsa oricărui ţel fiind iminentă: Aşa, din pomul vieţii/ O inimă zdrobită/ Cade, plutind stingheră,/ De orice ţel lipsită, natura fiind sursa de inspiraţie şi indicele comparativ al universului poetic: Pe cea câmpie albă/ E-mpinsă o frunză moartă./ Pomul o lasă să cadă/ Şi vântul-acum o poartă, în care cromatica neutralizează viaţa. Albul – nonculoare – relevă resemnarea, deznădejdea, captivitatea ce se regăsesc şi în universul bacovian unde albul apare ca sugestie a morţii, dar care capătă aici valenţa lipsei sentimentelor ce echivalează cu moartea, cu incapacitatea de a se opune durerii sufleteşti.

Tot inima este cea nevoită să suporte durerea dragostei de mamă pentru copilul pierdut pe veci în De-atâtea ori (Dar aş uita că nu eşti moartă/ Şi moartă aş crede eu că sunt), dar şi  în poezia Înaintea furtunii, unde tema morţii neîndurătoare sfâşie existenţa (Vai, pe-al meu copil, ştiu bine,/ N-am de-acum să-l mai sărut). Eul liric copleşit de dor are ca unică modalitate de consolare amintirea fetiţei pierdute, aşa cum se desprinde din prima strofă a poeziei  De-atâtea ori: De-atâtea ori spre odăiţa/ Copilei eu mă-ntorc privind -/ Tresar şi vreau să plec să prind,/ Că-n fugă intră iar fetiţa,/ Pe larga uşă chicotind, chiar dacă prezenţa iluzorie a acesteia nu poate fi decât de scurtă durată: De-ai fi şi înşelător vederii/…/ Copilă, cu ivirea ta.// N-aş întreba ce dor te poartă/ …/ Spre a nu te risipi tu în vânt/…// …/ Dar, vai, m-aş sătura pe clipă/ De tine cea pierdută-n veci.

Discursul liric al autoarei Carmen Sylva este susţinut de lirismul subiectiv prin prezenţa mărcilor lexico-gramaticale ale subiectivităţii: pronume (eu, mi, mă, m, mele, îmi, noi, ne, tu, te, ţi), adjective pronominale (mea, meu, mei, ta, tăi) şi verbe la persoana I şi a II-a (văd, ştiu, am, să sărut, nu da, du, lasă, culci, am aşteptat, am plâns, spune, să porţi, ai fi, ascund).

Limbajul poetic este în consonanţă cu conţinutul de idei, cu figurile de stil (epitete, metafore, personificări, comparaţii), care crează imagini artistice diverse (vizuale, cromatice, auditive, tactile) şi conferă expresivitate creaţiilor lirice din volum: raza de soare intră furişstâncile ascultă; pădurea este o liră; purpurul cel falnic; ca steaua călăuzitoare; să bea invidie şi ură; frunză moartă; inimă zdrobită; a credinţei haină; albă şi de spuma mării; cai negri la un car tăcut; ca focul ce se trece; o inimă în pierzare; îmi scaldă sufletul;  negre fantasme; manta din curcubeu lucrată; un râu adânc de foc; vântul – cântăreţ  ş.a.

Simetria, echilibrul compoziţional, naturaleţea şi simplitatea stilistică dau o notă clasică, muzicalitatea versurilor accentuându-se prin utilizarea unor elemente de prozodie specifice. Se remarcă o rimă predominant încrucişată în Fluturi sărutându-se, Frunze veştejite, Furtuna zice, Cântec, Cruce şi Coroană, Uitare, Un ger năprasnic, Mamă vitregă, Cina cea de taină, Pe cea câmpie albă sau îmbrăţişată în Vântul, Spre seară, Cum soarele, Înaintea furtunii, Regina, Luptă, precum şi o îmbinare între rima încrucişată şi cea îmbrăţişată în Prometeu, Arta, De-atâtea ori, Rătăcire, între rima împerecheată şi cea îmbrăţişată în Copilul ei, Vis sau încrucişată şi împerecheată în Scrum.  În versuri libere pare a fi concepută poezia Cântăreţul, însă rima se regăseşte între ultimele versuri ale fiecărui catren:…/Ploaia verii pe pământ,//…/Duse către mare sunt,//…/Trebuie şi eu să cânt. Măsura versurilor variază de la o creaţie lirică la alta, astfel:  măsura de 4-5 silabe în poezia Spre seară, 5-10 în Prometeu, 6-8 în Cântec, 7-8 silabe în Pe cea câmpie albă, Cântăreţul, Vântul, Luptă, Mamă vitregă, Înaintea furtunii, Frunze veştejite, 7-10 silabe în Uitare, Rătăcire, Un ger năprasnic, Regina, 8-9 silabe în Furtuna zice, 8-10 silabe în De-atâtea ori, Copilul ei, 8-11 silabe în Fluturi sărutându-se, 9 silabe în Cum soarele, Cruce şi Coroană, 10-12 silabe în Vis,11 silabe în Arta.

Surpinzătoare sunt poeziile Cina cea de taină, în care măsura este de 8-9 silabe, cu excepţia versului final cu rol de laitmotiv Doamne, eu? a cărui  măsură este de 3 silabe şi Scrum, în care, de la măsura de 8-10 silabe, fac excepţie penultimele versuri ale fiecărei strofe ce cuprind 5 silabe, ultimul vers având doar o silabă. În cuvântul-simbol scrum, ce se regăseşte de altfel şi în titlu, se concentrează întreaga simbolistică a textului: Odată inima-mi striga,/ Eu o făcui să tacă;/ Un foc în vine  îmi alerga,/ Îl ’năbuşi, dar iacă:/ Ce opreşte lava a-şi face drum/ Este cenuşă,/ scrum!, în viziunea autoarei Carmen Sylva sentimentele înnăbuşite având drept consecinţă transformarea idealurilor vieţii în cenuşă, în scrum.

Tematica poeziilor lui Carmen Sylva – iubirea, viaţa, raportul dintre om şi Dumnezeu,  natura, suferinţa, eşecul existenţial, timpul, creaţia şi creatorul, condiţia umană – îi conturează viziunea artistică şi se află în concordanţă cu concepţia şi experienţa de viaţă a acesteia pe care o emană aforismele, în care sunt concentrate idei despre viaţă, umanitate, iubire, fericire, suferinţă, spirit, artă, datorie, trufie, politică, în ultima parte a volumului, intitulată Varia, fiind adunate o variaţie de cugetări.

Pornind de la convingerea că viaţa este o artă, în care omul nu este decât un simplu diletant, în viziunea scriitoarei trebuie să atingi sensibilul, spiritualul, pentru a progresa la stadiul de maestru: Viaţa este o artă în care mult prea des rămânem simpli diletanţi. Pentru a deveni maestru, trebuie să verşi sânge izvorât din propria inimă, afectivul fiind mai mult decât necesar în menţinerea vieţii: Afecţiunea este un copil drăgăstos care ne menţine în viaţă fără voia noastră, fiindcă inima se află în acord cu privirea: O privire frumoasă caută sufletul – sau simţurile, în timp ce experienţa nu poate fi dobândită decât prin greutăţi şi încercări, ce încărunţesc omul la fel cum apa mării se acoperă de spumă după furtună: Pletele cărunte sunt asemenea crestelor de spumă ce acoperă marea după furtună.

Etapele de viaţă ale omului, dar şi împrejurările de conturare a personalităţii acestuia, au rol important în acumularea experienţei existenţiale: Stânca solitară devine din ce în ce mai colţuroasă; piatra de râu, din ce în ce mai rotundă, consideră Carmen Sylva. Fiecare vârstă are contribuţia ei la definitivarea caracterului uman: Experienţa este o femeie în vârstă, venerată fără să se întrebe cineva dacă trecutul ei e dubios, dar şi un farmec specific, evidenţiat de aforismul: Lucrurile care la tinereţe te fac să roşeşti, la vârsta maturităţii te fac să plângi, iar la bătrâneţe să surâzi, înţelepciunea şi bunătatea căpătându-se în timp, căci: Tinereţea judecă, senectutea absolvă, iar Bunătatea tinereţii este angelică; bunătatea senectuţii e divină. Educaţia este, în concepţia autoarei regine, un alt element esenţial vieţii, care contribuie la cizelarea omului atât cultural: Să stai de vorbă cu un om lipsit de educaţie este ca şi cum i-ai vorbi franţuzeşte unui chinez; te ia drept duşman şi devine agresiv, cât şi sentimental: Educaţia este şcoala înaltă a inimii sau moral: Instrucţia te face apt de elevaţie; educaţia te învaţă bunăvoinţa.

Dacă opera lirică are relevanţă în descoperirea poetei Carmen Sylva, prin aforisme descifrăm omul, femeia ce s-a dedicat unei ţări, unui popor, care îi erau străine anterior, dar de care şi-a legat senin, definitiv şi onorabil existenţa: Soarele nu vede niciodată lumea altfel, decât plină de lumină şi căldură, ataşându-se în mod evident de oameni: Nu e suficient să observi oamenii, ci trebuie să îi simţi cu inima, căci Nu-i poţi învăţa pe oameni să-ţi vorbească limba, dacă nu le-o vorbeşti şi tu pe a lor.

Prin amprenta culturală lăsată României, regina Elisabeta străluceşte prin distincţie: O adevărată mare doamnă are aceleaşi maniere în cabinetul ei de toaletă şi în salon, şi aceeaşi politeţe faţă de servitori, ca şi faţă de invitaţi, prin sensibilitate: Omul e ca o vioară. Numai după ce ultima coardă s-a rupt, devine o bucată de lemn, prin umanitate: O femeie neînţeleasă este o femeie care nu îi înţelege pe ceilalţi, prin iubire şi prietenie: Iubirea nu vede defectele, prietenia le iubeşte, prin aspiraţia spre fericire: Fericirea este înaripată, luminoasă şi caldă; ca s-o atingi trebuie ca inima ta să aibă aripi adevărate. Aripile de împrumut se topesc sub razele ei, lăsând o preţioasă dâră de lumină în lupta cu timpul: Cometele şi marile spirite lasă întotdeauna o dâră de lumină în care se agită o puzderie de atomi.

E. N. Călinescu

La pas

sursa foto: google.com

sursa foto: google.com

Un pas de vals în aer,

Se pierde-ntr-un balans,

Prin melodiile cernite

De ieri, de mâine şi de azi…

Ciudatul ritm al unei vieţi

Se-adună-n roua unor dimineţi

Pătate de culori, în nopţile-asurzite

De-arpegiul unor note rătăcite

Pe portativul de priviri  tăcute,

Ce vor să spună tot, dar…

Nu-s nimic.

E. N. Călinescu

Pamflet…

sursa foto: gogle.com

sursa foto: google.com

Hi, hi, hi şi Ho, ho, ho!

Ne luăm viaţa la mişto!…

Vai de noi ce mai cultură,

Nu mai ştim agricultură!

Ne intoxicăm frecvent,

Luăm prostia ca efect,

Ne mişcăm corpul cu spor,

Aruncăm cu bani de zor…

Spălăm creierul peltic,

Că este oricum prea…mic.

E. N. Călinescu