Marea ta

sursa foto: google.com

sursa foto: google.com

Mi-am dorit să fiu marea, 

Dar sunt doar valul

Ce se izbeşte de un ţărm

Prea ocupat cu alte unde,

Aparent misterioase 

În necunoscutul vuietului lor.

Mi-am dorit să fiu marea,

Dar sunt doar nisipul

Ce se scurge-n particule

Şi speră să poposească,

Măcar pentru o clipă, 

În palma ta…

Dar palmele goale

Se lasă ofrandă nimicului

Şi uită adierea ce li se oferă lor.

Mi-am dorit să fiu marea,

Dar oceanu-i distras 

De muzele construite

Pe ruine de dor.

Mi-am dorit să fiu marea,

Dar sunt dezamăgirea

Ce roade corăbii,

Pierdute-n arhipeleaguri de simţuri,

Ce absorb realitatea apropiată

A unui azi ancorat în ieri.

E. N. Călinescu

 

Satul românesc – muză a eternităţii

Tăcut… ca un creator de artă ce îşi aşteaptă muza în liniştea eternităţii, căutând sensul existenţial dincolo de nonsensuri artistice din care să răzbată cultura, ce se adapă din înţelepciunea brută şi neclintită a naturalului, satul îşi lasă amprenta asupra fiecărei generaţii ce răzbate timpul.

Nu cere nimic, dar oferă totul, fără pretenţia de a se evidenţia, însă cu o întreagă încărcătură spirituală şi tradiţională ce se pliază în mod automat în simţirea românescului de ieri, de azi şi de mâine… Un tot ce se regăseşte în fiecare părticică de pământ brăzdată cu sudoare şi patimă, cu sângele străbun din care răsărit-au maci, în fiecare spic de grâu ce ascultă vara poveştile vântului ori doinele cântate-n adiere de frunzele pădurii, în armonii de jale şi dor, care adulmecă inspiraţie pentru cei ce dau viaţă artei cuvântului, artei plastice sau muzicale, lăsând mărturii ale sacrificiului şi frumosului pentru posteritate.

De pe uliţele copilăriei lui Ionel Teodoreanu, satul zâmbeşte vieţii prin motoceii legaţi de stâlpul hornului şi superstiţiile femeii din mediul rural, cu umorul molipsitor al universului plin de amintiri al lui Ion Creangă şi transfigurând umanul în patima pentru pământ a ţăranului român, creionată obiectiv şi realist de Liviu Rebreanu în Ion.

Căci viaţa satului se scurge neîncetat asemenea unui râu ce susură când potolit, când învolburat, alternând liniştea după-amiezii de vară cu zgomotul secerii în lan, sub semnul „timpului răbdător” sau agitat de evenimentele social-istorice, influenţând echilibrul interior al ţăranului Moromete, construit simbolic de condeiul lui Marin Preda.

De la vale până-n deal şi chiar până la munţii ce-şi înalţă crestele s-atingă veşnicia, păstorul colindă cu oile sale în căutarea Mioriţei pierdută-n vremuri mitice, fără să-i pese că timpul stă pe loc în faţa tăişului unui baltag, în strălucirea căruia se oglindeşte transhumanţa, destinul şi fatalitatea, dar şi tăria ţărăncii de la munte atât de luminos reprezentată de Mihail Sadoveanu.

Promotor de folclor, satul împleteşte coregrafic înţelepciunea populară şi destinul uman într-o horă a existenţei rurale plină de semnificaţii şi consemnând bogata sa încărcătură folclorică în portul tradiţional. În paşii cadenţaţi ai dansului popular plămădiţi cu jovialitate în versurile lui Coşbuc: „Bateţi cu necaz pământul”, „Daţi cu toţi tropotitura”,  natura întreagă se armonizează muzical şi motric prin cuvântul ce transmite semnificaţii în poezia lui Alecsandri: „Sub stejar la rădăcină/ Iată! hora se-nvârteşte” sau transformă urâtul în estetic în lirica lui Arghezi, unde „Sudoarea muncii sutelor de ani” creează arta poetică lăsată testament nemuririi.

Şi cum „veşnicia s-a născut la sat” în concepţia filozofică blagiană, jertfa nu putea să lipsească din mitologia românească, de unde Meşterul Manole o plânge încă pe Ana, cu dragostea nesfârşită pentru creaţie, reprezentată dramatic de poetul-filozof Lucian Blaga în Meşterul Manole.  O dramă a iubirii este prevestită, într-o manieră romantică specifică, şi de apariţia Zburătorului, ce se proiectează în nefericirea omului de geniu în chip demonic sau angelic, străbătând cosmicul şi opunându-se ireversibilităţii timpului în Luceafărul lui Mihai Eminescu.

De dincolo de timp, satul este cel care fredonează o muzică suavă, desprinsă parcă din spiritualitatea naţională, într-o armonie deplină cu concepţia de viaţă, cu simţirea românească, o creaţie melodioasă plină de nobleţea sufletească a lui George Enescu, despre care Mihail Sebastian scria că: „impune respectul artei” şi „o înaltă conştiinţă a valorilor.”

Înţelepciunea lumii ţărăneşti se perpetuează discret, dar sigur, prin proverbele şi zicătorile ce încă îşi etalează valoarea conceptuală, conferind esenţa culturală a poporului român, ce este exprimată cu un umor fin, dar moralist, în Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea, unde condeiul lui Anton Pann creează întâmplări în versuri pline de învăţăminte, ştiut fiind faptul că Învăţătura dată rău se sparge în capul tău. Spiritul moralizator se regăseşte şi în manieră fabulistă, animalele-personaje fiind cele care transmit binele şi răul existenţial în creaţiile lui Grigore Alexandrescu, motiv popular preluat din lumea basmelor povestite de bunici la gura sobei, miticul fiind de altfel suportul moral al conştiinţei unui popor.

De la susurul apei, ce străbate pădurea şi răcoreşte munca la câmp, la dealurile cu recolte şi la munţii care adăpostesc turmele de oi, de la muzica, portul şi dansul popular la doinele şi baladele cu semnificaţii mitice, de la obiceiurile populare la creaţiile folclorice, satul, muză a eternităţii, adună frumuseţi ce inspiră poeţii, muzicienii, pictorii, creatorii de artă în general, conservându-le prin intermediul naturii şi al naturalului, căci, precum afirmă şi Octavian Goga, „Eu cred că mai întâi a fost satul şi după aceea au venit dealurile din jur, ca să păzească frumuseţea asta“.

 E. N. Călinescu

 (eseu conceput pentru simpozionul Satul românesc, spaţiu cultural – artistic)

Sfârşitul presei şi ultimul ziarist – confesiune a eului

sursa foto: criterii.ro

sursa foto: criterii.ro

Sfârşitul presei şi ultimul ziarist de Gheorghe Smeoreanu este un jurnal al confesiunii în care memorialistica se împleteşte cu scurte note de călătorie în: Nu mergeţi iarna la Venţia, Aventuri la marginea savanei, cu stilul epistolar din: Viaţa de ziarist local povestită  fetiţei mele, cu interviul: Secretele mele şi chiar cu poezia: Prea simplă, femeia sau Marlboro lung, jurnalul fiind per ansamblu o căutare a propriei filozofii de viaţă ce pare un scop în sine al întregii cărţi.

Lipsa datării specifice stilului memorialistic păstrează misterul temporal, perioada fiind menţionată doar la începutul cărţii Jurnal 2010-2014,  lăsând astfel cititorul fie să intuiască timpul relatat în funcţie de evenimentele politice surprinse sau de persoanele amintite, fie să se concentreze pe mărturisirea sentimentelor, experienţelor sau gândurilor autorului, ori asupra informaţiilor despre anumite oraşe sau puncte turistice vizitate.

Însemnările lui Gheorghe Smeoreanu cuprind părerile acestuia referitoare la anumite cărţi citite, la viaţa politică sau la cea a presei, dar şi la diverse filme vizionate, la imaginea femeii şi a bărbatului: „pentru fiecare carte există pe lume un model de femeie şi pentru fiecare femeie o carte” (p.24), „Femeia fatală este tabloul, bărbatul fatal e doar o ramă” (p.127), şi poartă titluri sugestive pentru conţinut, toate faptele relatate îmbrăcând forma unor trăiri: „Iarna, Veneţia este ca o iubită plină de cruzime, care te acceptă în preajmă dar nu te vrea în viaţa ei” (p.52) sau „Filmele sunt ca bărbaţii, cărţile sunt ca femeile. Filmele sunt o iluzie, o succesiune de secvenţe, în vreme ce cărţile sunt certitudinea şi continuitatea”, „Dacă iadul e o sală de cinema, raiul e o bibliotecă. Mă uit la filme cu vinovăţie, citesc ca şi cum aş face fapte bune” (p.95).

Ineditul cărţii îl reprezintă epistolele cu rol de confesiune surprinse în Viaţa de ziarist local povestită fetiţei mele, care sunt nu doar o descărcare a sinelui de cotidian, de jurnalism, ci şi o declaraţie sensibilă pe care autorul i-o adresează fiicei sale, o mărturisire a unui tată iubitor către fetiţa lui cu privire la viaţa profesională: „te rog să nu te sperii, copilul meu, e doar presa, nu e viaţa în întregul ei!” (p.35), în speranţa descoperirii şi înţelegerii propriei dualităţii – omul, pe de o parte şi ziaristul, pe de altă parte: „E atât de bizară munca aceasta încât nici nu-ţi poţi imagina. E un amestec de lucruri minunate şi fapte cumplite, de curaj şi laşitate, de bucurie şi nevroză, de mândrie şi ruşine cum nu se află în nicio altă meserie din lume” (p.34).

Subiectivismul susţinut de utilizarea persoanei întâi, dar şi jovialitatea limbajului, dezvăluie cititorului pe omul Gheorghe Smeoreanu cuprins de nostalgia unei vieţi petrecute între filme şi cărţi, politică şi presă, religie şi familie, consemnarea experienţelor personale realizându-se într-un mod delectabil ce invită la lectură. Pendularea autorului între iubirea de familie, de viaţă, de profesie şi iubirea de carte, este evidentă în însemnarea cu titlul Pe fereastra dormitorului meu: „Peisajele mele au fost întotdeauna mai frumoase decât maşinile mele. Dar nu mai frumoase decât femeile din viaţa mea. Acestea, la rândul lor, sunt mai frumoase decât hainele mele. Dar nu mai frumoase decât cărţile mele. Cărţile mele sunt mai frumoase decât faptele mele. Dar nu mai frumoase decât copilul meu. Copilul meu e mai frumos decât orice pe lume. Dar nu mai frumos decât iubirea pe care i-o port” (p.98).

Finalul jurnalului Sfârşitul presei şi ultimul ziarist este unul dilematic: „A face presă în România de azi înseamnă a accepta de bunăvoie să renunţi la a fi ceea ce voiai să fii, înseamnă a te contorsiona într-atât încât să nu te mai poată recunoaşte nici propria ta mamă” (p.179), final desprins parcă din conceptul hamletian ”to be or not to be”: „Eu nu sunt Gheorghe Smeoreanu”. Oare?

E. N. Călinescu

Satul

Eu cred că mai întâi a fost satul şi după aceea au venit dealurile din jur, ca să păzească frumuseţea asta. (Octavian Goga)

sursa foto: lupamea.ro

sursa foto: lupamea.ro

Surâs fad

Cuvinte mute-n gânduri ude

sursa foto: google.com

sursa foto: google.com

Se pierd şi azi la fel ca ieri,

Dar cine să le mai asculte,

Când rătăcit-am primăveri?

Pe faţa roasă de durere,

A unui ieri ce s-a pierdut,

Se-adună-n cercuri emisfere

De vorbe calde din trecut,

Ce trec pe drumul către Meca

Să-şi afle sensul de demult…

Căci între alfa şi omega

sursa foto: google.com

sursa foto: google.com

Simţirea-mi oscilează încă,

Printre soluţii delta – gama

Să afle perle-n marea cea adâncă…

Se-ascund în scoici cu fadă frumuseţe

Valori tăcute-n timpul îngheţat

De vorbele rostite în cadenţe,

Ce-mbracă forma unui vis uitat.

Nici vântu-n adiere nu mai ştie,

Ce importanţă sacrul azi mai are,

Când în profan se-nchide pe vecie

Balena ce sărută un căluţ de mare.

E. N. Călinescu