De toamnă…

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

colecţie de familie

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

colecţie de familie

colecţie de familie

colecţie de familie

colecţie de familie

colecţie de familie

colecţie de familie

colecţie de familie

 

colecţie de familie

colecţie de familie

Scriu toamna

Scriu toamna în frunze ce se pierd

colecţie de familie

colecţie de familie

prin suflete goale de căldură,

putrezite în adâncuri de pădure.

Scriu bruma ruginită

pe pământul ud de lacrimi,

ce-adulmecă urme adânci

pe poteci lustruite de vreme.

Scriu jalea tacită în nori cenuşii,

ce explodează în ploi infernale,

pentru care plătim tribut răsăritul,

în galben şi roşu, în ruginiu.

Scriu alb şi negru-n amintiri,

pe-o bancă zgribulită-n gri,

uitată printre stinse felinare.

Scriu zilele şi nopţile autumnale

cerşind lumina unei păpădii,

ce vrea să îmi răstoarne

secundele-ngheţate-n maroniu.

E. N. Călinescu

Haiku – pictarea trăirilor prin cuvânt -

10668663_830474630319362_4095160068778574664_o

Haiku-ul, deşi poezie specific japoneză, ce face parte din categoria speciilor lirice  cu formă fixă, ajunge şi la Drăgăşani prin poetul Dragoş G. Călinescu, creaţiile acestuia fiind incluse în antologia de versuri Raiul cucerit, ediţia 2014, îngrijită de dl. N. Zărnescu.

Ceea ce deosebeşte acest tip de creaţie lirică de altele este concentrarea ideilor în cele trei versuri împărţite în 5, 7, 5 silabe, reducerea acestora la esenţial, la imagini artistice pline de semnificaţii ce lasă liberă imaginaţia cititorilor.

Alegerea poetului drăgăşenean a fost de a numerota haiku-urile, în antologie fiind publicate cele de la numărul 180 până la 207, expresive prin nuanţa trăirilor, prin îmbinarea dintre cadrul natural şi cromatica vieţii, poetul pictând prin cuvinte viziunea sa artistică.

Dacă în Haiku-ul 180 imaginile vizuale încremenesc într-o rugă de piatră, lirismul pendulând între lumină şi întuneric: Fulgeră tare/ întunericul etern-/ rugă de piatră, în Haiku-ul 184 lumina devine obiectuală prin utilizarea termenului lampion, călăuzitoare pe drumul vieţii şi al creaţiei: Lampion pe cer/ îmi luminează calea-/ încurcă lumea.

Afectivul îmbinat cu obiectualul nuanţează răceala (Haiku 181): Frânturi de ziduri,/ felinare lângă scări-/ iubire rece, în timp ce antonimia alb-negru conturează sensibilitatea, tandreţea (Haiku 183): În alb şi negru,/ tandrele îmbrăţişări-/ ascultătoare, verdele şi roşul fiind alte culori semnificative pentru ideea de viaţă, de agitaţie, de moarte: Verde şi roşu/ albine lucrătoare-/ memento mori (Haiku 206).

Roşul ca simbol cromatic apare şi în Haiku 186, Haiku 197 şi, respectiv, Haiku 198, fie ca ultim vers, fată în roşu (186), fie ca prim vers, Metalul roşu (197), Roşul din apus (198), dar şi prin intermediul sugestiei: O mie de maci/ se aruncă în soare (194), Noaptea asudă/ pe o colină cu maci (204), la care se adaugă albastrul: Pe albăstrele (189), floare de nu–mă-uita (202).

Natura reprezintă cadrul de meditaţie lirică, elementele componente semnificative fiind: arborii (Creştet de arbori/ tăcute frunze în lan – Haiku 186); pământul şi florile de soc (Palme de pământ/ sunt zdrobite de ape-/ florile de soc – Haiku 187); florile de câmp (Haiku 188); flori de cireş şi alei, tablou din care nu poate lipsi imaginea gheişelor (Haiku 190, 191, 192). Spaţiul terestru oscilează între asfaltul umed (193) şi trotuarul în ceaţă (201), legătura dintre terestru şi văzduh fiind marea: În văzduh marea/ ce frământă nisipul (Haiku 200), dar şi luna: În plâns o lună,/ pe glastra cu muşcate (207), ca o uşă deschisă între cele două dimensiuni.

Aşadar, expresivitatea versurilor poetului Dragoş G. Călinescu se datorează modului în care cuvântul îmbracă semnificaţii, prinde culoare, am putea spune, prin pictarea trăirilor şi ideilor lirice cu ajutorul cuvintelor utilizate, creând imagini artistice concentrate într-un tot al vizualului şi simţirii.

Elena Natalia Călinescu

Alecsander – între mistic şi romantic –  

Alecsander

Alecsander

După o perioadă de cinci ani, după cum însuşi autorul mărturiseşte, în care tânărul prozator Viorel Trandafir construieşte caractere umane incapabile să se opună destinului nepăsător şi creează o acţiune concentrată pe fantastic, pe mister, scriitorul reuşeşte să finalizeze un roman ce merită atenţia cititorilor.

Prin tematică, romanul nuanţează o lume a aristocraţiei moderne în care iubirea, familia, dar mai ales ura dintre familii, se îmbină într-un context existenţial mai presus de capacitatea umană de a controla propria soartă, menirea personajelor fiind aceea de a duce până la capăt ceea ce li se urzise parcă de undeva din trecut.

Alecsander” este, aşadar, un roman de dragoste, de familie, în care ura distruge sentimentele nobile, distruge vieţi şi destine, ajungând până la extrem, până la crimă, într-o societate avidă după avere, după statut social, în care trecutul cere din nou sacrificiul, tributul de dincolo de moarte, motivul întoarcerii la trecut fiind semnificativ pentru construcţia subiectului. Este un roman concentric în care trecutul unor familii revine în prezent, iar prezentul se întoarce la trecut prin intermediul visului, a îmbinării dintre real şi reverie.

Titlul operei este sugestiv prin îmbinarea celor doi termeni, prenumele şi respectiv numele personajului-nucleu, Alec Saunders, un Romeo ce moare pentru iubire şi în numele iubirii, ancorat spiritual în imaginea Julietei sale, Sarah Cornwall.

Încă din prolog, „Alecsander” lasă impresia unui roman de factură romantică, ce se transpune în spiritual, în mistic am putea spune, prin motivul-simbol „Ce-a unit Dumnezeu, omul să nu despartă”, care influenţează traiectoria fatidică a personajelor pe parcursul întregii acţiuni epice, incipitul fiind cel care surprinde esenţa narativă pe care se clădeşte întregul subiect.

Simbolistica iniţială se regăseşte inclusiv în finalul operei, ceea ce denotă simetria compoziţională, final din care răzbate dramatismul iubirii ce nu poate fi definitivată decât prin moarte, unirea prin iubire regăsindu-se dincolo de viaţă, de ura dintre familii ce situează personajele la limita grotescului.

Ceea ce frapează în succesiunea secvenţelor narative este blestemul unei iubiri din trecut, ce poartă personajele principale pe urmele predecesorilor care au plătit cu viaţa o iubire nedorită de familiile din care făceau parte, o dragoste care strigă după împlinire prin prezenţa celor morţi ca apariţii himerice, la limita dintre vis şi realitate.

Compoziţional, romanul este structurat pe XVI capitole de-a lungul cărora sunt conturate treptat personajele şi trăirile lor zbuciumate, pe care aceştia se străduiesc să le ascundă în societate. În construcţia personajelor autorul utilizează elemente de frescă socială, cum ar fi relaţia dintre soţi, dar şi dintre familii la nivel social, lăcomia ce dezumanizează, ceea ce aduce cadrului romantic pe care este creată opera literară, un plus de realism.

Tipologia personajelor variază de la adolescentul rebel la cel maturizat înainte de vreme pentru a duce mai departe moştenirea atât materială, cât şi spirituală, capabil să iubească până la sacrificiul de sine, dar şi la maturul orbit de ură ce trece peste sentimentele propriului copil în numele dobândirii unei averi cu orice preţ.

Prin urmare, dincolo de tragicul subiectului ce îşi pune amprenta asupra destinului personajelor, romanul este o scriere romantică prin elementele narative utilizate şi prin construcţia personajelor, îmbinată cu mistic şi fantastic, cu suspans şi misterios asemeni unui roman poliţist, dar şi cu elemente realiste care reuşesc laolaltă să capteze atenţia celor interesaţi de lectura plăcută a acestui gen literar.

Elena Natalia Călinescu