Alecsander – între mistic şi romantic –  

Alecsander

Alecsander

După o perioadă de cinci ani, după cum însuşi autorul mărturiseşte, în care tânărul prozator Viorel Trandafir construieşte caractere umane incapabile să se opună destinului nepăsător şi creează o acţiune concentrată pe fantastic, pe mister, scriitorul reuşeşte să finalizeze un roman ce merită atenţia cititorilor.

Prin tematică, romanul nuanţează o lume a aristocraţiei moderne în care iubirea, familia, dar mai ales ura dintre familii, se îmbină într-un context existenţial mai presus de capacitatea umană de a controla propria soartă, menirea personajelor fiind aceea de a duce până la capăt ceea ce li se urzise parcă de undeva din trecut.

Alecsander” este, aşadar, un roman de dragoste, de familie, în care ura distruge sentimentele nobile, distruge vieţi şi destine, ajungând până la extrem, până la crimă, într-o societate avidă după avere, după statut social, în care trecutul cere din nou sacrificiul, tributul de dincolo de moarte, motivul întoarcerii la trecut fiind semnificativ pentru construcţia subiectului. Este un roman concentric în care trecutul unor familii revine în prezent, iar prezentul se întoarce la trecut prin intermediul visului, a îmbinării dintre real şi reverie.

Titlul operei este sugestiv prin îmbinarea celor doi termeni, prenumele şi respectiv numele personajului-nucleu, Alec Saunders, un Romeo ce moare pentru iubire şi în numele iubirii, ancorat spiritual în imaginea Julietei sale, Sarah Cornwall.

Încă din prolog, „Alecsander” lasă impresia unui roman de factură romantică, ce se transpune în spiritual, în mistic am putea spune, prin motivul-simbol „Ce-a unit Dumnezeu, omul să nu despartă”, care influenţează traiectoria fatidică a personajelor pe parcursul întregii acţiuni epice, incipitul fiind cel care surprinde esenţa narativă pe care se clădeşte întregul subiect.

Simbolistica iniţială se regăseşte inclusiv în finalul operei, ceea ce denotă simetria compoziţională, final din care răzbate dramatismul iubirii ce nu poate fi definitivată decât prin moarte, unirea prin iubire regăsindu-se dincolo de viaţă, de ura dintre familii ce situează personajele la limita grotescului.

Ceea ce frapează în succesiunea secvenţelor narative este blestemul unei iubiri din trecut, ce poartă personajele principale pe urmele predecesorilor care au plătit cu viaţa o iubire nedorită de familiile din care făceau parte, o dragoste care strigă după împlinire prin prezenţa celor morţi ca apariţii himerice, la limita dintre vis şi realitate.

Compoziţional, romanul este structurat pe XVI capitole de-a lungul cărora sunt conturate treptat personajele şi trăirile lor zbuciumate, pe care aceştia se străduiesc să le ascundă în societate. În construcţia personajelor autorul utilizează elemente de frescă socială, cum ar fi relaţia dintre soţi, dar şi dintre familii la nivel social, lăcomia ce dezumanizează, ceea ce aduce cadrului romantic pe care este creată opera literară, un plus de realism.

Tipologia personajelor variază de la adolescentul rebel la cel maturizat înainte de vreme pentru a duce mai departe moştenirea atât materială, cât şi spirituală, capabil să iubească până la sacrificiul de sine, dar şi la maturul orbit de ură ce trece peste sentimentele propriului copil în numele dobândirii unei averi cu orice preţ.

Prin urmare, dincolo de tragicul subiectului ce îşi pune amprenta asupra destinului personajelor, romanul este o scriere romantică prin elementele narative utilizate şi prin construcţia personajelor, îmbinată cu mistic şi fantastic, cu suspans şi misterios asemeni unui roman poliţist, dar şi cu elemente realiste care reuşesc laolaltă să capteze atenţia celor interesaţi de lectura plăcută a acestui gen literar.

Elena Natalia Călinescu

Clipe fluturi

Fluturi se revarsă

în petale de lumină

sursa foto: google.com

sursa foto: google.com

ce strigă cu teamă,

se zbat în cascade

de negru şi alb,

de nori rătăciţi,

cerşind fericirea

şi viaţa în taină,

plutind în amurgul

ce se vrea răsărit.

Se pierd pe furiş

ocheade de teamă

ascunse-n cristale de dor,

de inimi fierbinţi,

ce pier în rafale de ploi,

de frunze pierdute

ce-adulmecă-n soare

răcoarea din crengi,

din fire de iarbă

crescute-n nisip.

E. N. Călinescu

Scriitorii lunii septembrie: G. Coşbuc şi G. Bacovia

Tot răsfoind poze de familie mai vechi, am dat peste statuia scriitorului simbolist G. Bacovia, pe care am avut ocazia să o zărim în timp ce vizitam un prieten de la Bacău.

colecţie de familie

colecţie de familie

      Şi dacă tot este septembrie, luna în care s-a născut acesta, mi-am zis că nu ar fi rău să ne amintim de cel care se remarcă prin originalitate, prin modernism şi muzicalitate, prin cromatica tristă din care răzbat simbolic instrumentele muzicale amintite destul de des în versurile sale, simboluri la care se adaugă metalul, în special plumbul, prin nevroza îmbinată cadenţat cu ploaia mohorâtă. Născut la 4/17 septembrie 1881, la Bacău, moare la 22 mai 1957, la Bucureşti. http://ro.wikipedia.org/wiki/George_Bacovia

      Tot în această lună (20 septembrie 1866), se naşte un alt scriitor de seamă, clasic prin tematică şi prozodie, pasionat de sufletul ţăranului român şi de mediul rural, idilic şi jovial în versurile sale, ce nu poate decât să ne inunde cu seninătate prin creaţiile lăsate moştenire literaturii române. Moare la 9 mai 1918.

http://ro.wikipedia.org/wiki/George_Co%C8%99buc

 Elena Natalia Călinescu