Plecăciunea suferinţei (lui Eminescu, de-a pururi)

sursa foto: google.com

       Vom suferi, maestre, alăturea de tine,

 Vom suferi cu gândul, cu inima, cu trupul,

Vom suferi cu mintea în a ta amăgire,

Cum se-oglindeşte lacul în nuferi şi suspine.

Vom suferi, Emine, să alungăm cu totul

Tăcerea şi uitarea din margine de codru,

                                                            Iar freamătul de jale-al pădurii de argint

   Va reclădi din flăcări icoana-ţi de granit.

sursa foto: google.com

        Vom suferi cum marea sărută şi-umezeşte

 Tărâmul sărăciei ce plopii înverzeşte

  Cu amintirea vie a celui ce a suferit.

         Vom suferi, maestre, ca să iubim ca tine,

 Cu patima nebună, de dincolo de timp,

A sufletului ce vorbeşte în tăcere

 De romantismul printre vremuri rătăcit.

Vom suferi, maestre, şi ieri şi azi şi mâine,

        Ţesând din flori de tei sub luna străvezie,

                                                                                     Veşnică amintire în timpul nesfârşit…

                                                                                    Şi-n valuri cad luceferi pe bolta-nnourată,

                                                                                  Cătând eternitatea celui ce va renaşte-n infinit.

                                                                        E. N. Călinescu